Calendar ortodox – 4 mai

Sfânta și Marea Sâmbătă

În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viață veșnică.

Prezentând semnificațiile acestei zile din Săptămâna Patimilor, sinaxarul rezumă conținutul Prohodului Domnului și al cântărilor rânduite pentru Vecernia aceleiași zile, săvârșită sâmbătă dimineața împreună cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile, iar mai mare decât acestea este săptămâna cea mare. Mai mare decât săptămâna mare este această Sfântă și Mare Sâmbătă.

Se numește săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că în ea s-au săvârșit și mai cu seamă azi, minunile mari și mai presus de fire și faptele neobișnuite ale Mântuitorului nostru.

După cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârșind toate lucrurile, și în urmă în ziua a șasea a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui și a sfințit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuiește odihnă, tot așa și la facerea lumii celei spirituale, săvârșind toate în chipul cel mai bun, în ziua a șasea a creat din nou pe omul și înnoindu-l iarăși prin Crucea cea de viață purtătoare S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârșită, de toate lucrurile Lui, dormind un somn dătător de viață și mântuitor.

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc Se pogoară și în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l-a dat în mâinile Tatălui. Tot Tatălui i-a dat și propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preț de răscumpărare pentru noi.

Sufletul Domnului n-a fost ținut în iad ca sufletele celorlalți sfinți. Cum putea, oare, să fie ținut odată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalți drepți, nimic din blestemul strămoșesc? Dar nici dușmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpărați, cu toate că noi eram în stăpânirea lui.

Cum putea, oare, să ia sângele lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-l ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupește în mormânt și cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai,  a fost și în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit.

Într-un chip mai presus de fire ca Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărățind împreună cu Duhul. Era pretutindeni. Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit și stricăciune, adică despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înțelesul unei putreziri a trupului și o nimicire desăvârșită a mădularelor.

Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, punând o piatră foarte mare la intrarea mormântului. Într-adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat și i-au spus: „Ne-am adus aminte că înșelătorul Acela a spus pe când trăia, că după trei zile Se va scula.

Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să poruncești să se întărească mormântul cu ostași”. Dacă este un înșelător, pentru ce, iudeilor, I-ați ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia?

Dar când a spus Hristos: Mă voi scula?. Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreșit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiți de judecată! Nu știau că ceea ce făceau în sprijinul lor o făceau împotriva lor!

Pilat le-a îngăduit, iar ei, împreună cu o ceată de ostași, au întărit mormântul și l-au și pecetluit. Și s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială Învierea Domnului, o dată ce era străină și paza și pecetea. Dar deodată iadul se cutremură, când simte puterea Domnului, dând după puțină vreme afară, din pricina înghițirii nedrepte a lui Hristos, piatra cea tare și din capul unghiului.

Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi, Amin!

Pentru că semnificația soteriologică a acestei zile liturgice exclude prăznuirea vreunui sfânt, slujba Sf. M. Mc. Gheorghe se va săvârși luni, a doua zi de Paști. Vezi detalii aici.

Sfânta Muceniţă Pelaghia din Tars

A X-a persecuţie declanşată de împăratul Diocleţian a fost una dintre cele mai sângeroase. Creştinii îşi părăseau casele şi toate proprietăţile care le mai aveau şi îşi căutau scăparea prin munţi şi prin păduri.

Furia persecuţiei se abătuse şi asupra oraşului Tars din Cilicia, care a dăruit lumii creştine pe Sfântul Apostol Pavel, pe întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, precum şi pe alţi mucenici şi muceniţe. Printre creştinii care fugeau în munte se afla şi Episcopul Klinon care din dorinţa de a nu lăsa singuri pe creştinii refugiaţi în munţi, a luat această hotărâre de a fugi în munţi.

În oraş rămăseseră doar creştinii „tăinuiţi”, adică cei care nu-şi mărturisiseră pe faţă credinţa şi nu primiseră încă sfântul botez. Între aceştia se afla şi Sfânta Muceniţă Pelaghia.

Făcea parte din clasa înaltă a societăţii din Tars şi era orfană din tată. Mama ei rămăsese să administreze toate averile rămase şi păstra legăturile cu familiile păgânilor din înalta societate, unii dintre ei având funcţii importante la curtea împărătească din Nicomidia.

Nu se cunosc împrejurările în care Pelaghia a învăţat credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Se poate să fi învăţat de la Episcopul Klinon sau de la cei doi robi din casa sa, Longhin şi Iulian, care erau creştini în taină. Când a aflat că Episcopul Klinon a fugit în munţi, Pelaghia s-a întristat, deoarece aştepta de mult timp să primească sfântul botez.

Între timp, fiul împăratului Diocleţian a aflat despre frumuseţea Pelaghiei şi a trimis slujitori împărăteşti pentru a o cere de soţie. Nedorind să se căsătorească, Pelaghia a recunoscut în faţa mamei sale şi a slujitorilor imperiali că este creştină, faptă care a atras dispreţul lor. În urma descoperirii acestui adevăr, Pelaghia a reuşit să obţină de la mama ei învoirea de a se duce să îşi viziteze doica.

Pe drum, i-a ieşit în cale Episcopul Klinon şi coborând i-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos şi dorinţa de a primi sfântul botez. Nefiind nici un izvor în apropiere, episcopul s-a rugat lui Dumnezeu pentru a oferi Pelaghiei Botezul Domnului nostru Iisus Hristos şi în timp ce se ruga, din pământ a ţâşnit apă şi botezând-o s-au despărţit.

După ce şi-a vizitat doica, Pelaghia a fost dusă la judecată, în faţa împăratului Diocleţian, chiar de mama ei. Chinurile la care a fost supusă Pelaghia nu au făcut-o să renunţe la credinţa creştină, primind în cele din urmă cununa muceniciei. În timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337), când creştinii au dobândit libertatea religioasă în urma edictului de la Milan, s-a zidit pe mormântul Sfintei Muceniţe Pelaghia o biserică frumoasă.

Tropar Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Pelaghia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește/mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin

Sfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețile ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale.

Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și era angajat al statului roman. Soacra ei nu a agreat-o de la început, dar a cucerit-o prin purtarea ei plăcută. Deși soțul ei nu i-a fost credincios, nu a ridicat niciodată mâna asupra ei pentru că, spunea Sfânta Monica, ea își punea pază gurii în prezența lui. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit ca prunci să fie botezați.

Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soțul ei, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul ei s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos.

Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști. Mama sa s-a tulburat foarte mult și a încercat să-l convingă prin toate mijloacele că nu face ceea ce este bine, dar a avut un vis în care i se spunea să fie răbdătoare și caldă cu fiul ei. Augustin, desigur, nu i-a ascultat argumentele, rămânând în înșelarea maniheană vreme de nouă ani. În tot acest timp, Sfânta Monica nu a încetat să nădăjduiască pentru fiul ei.

A apelat la ajutorul unui episcop care fusese și el în tinerețe maniheist, în speranța că acela îl va putea convinge pe Augustin. Însă episcopul i-a spus că tânărul încă este fascinat de noutatea învățăturilor sectei, dar a încurajat-o, zicându-i: „Du-te pe calea ta și Domnul să te binecuvânteze, pentru că nu este cu putință ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”.

Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici, iar în secolul al XV-lea au fost duse la Roma.

În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării.

Notă: Sfânta Monica nu este menționată în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (redactat la jumătatea secolului al X-lea). În Apus, cultul ei s-a răspândit destul de târziu, începând cu secolul al XIII-lea. Nu se știe exact când a pătruns cultul ei în Biserica Ortodoxă, dat fiind faptul că cele mai amănunțite și veridice informații despre Sfânta Monica le oferă chiar Fericitul Augustin, fiul ei, în lucrarea sa Confessiones.

(Viața Sfintei Monica a fost preluată de pe pemptousia.ro)