Sf. Ier. Grigorie, Episcopul Nyssei; †) Sf. Cuvios Antipa de la Calapodești; Sf. Ier. Dometian, episcopul Melitinei

Sfântul Grigorie, Episcop de Nyssa – Sfântul Grigorie s-a născut în anul 335. Tatăl, pe nume Vasile, era originar din provincia Pont, iar mama Sfântului Grigorie, Emilia, era din Cezarea Capadociei. Sf. Grigorie de Nyssa era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Petru de Sevasta, Grigorie; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.A studiat în Cezareea Capadociei. A fost căsătorit cu Theosebeia şi se pare că a avut un băiat. Sfântul Grigorie va fi hirotonit în anul 371/372, episcop de Nyssa, oraş mic la o distanţă de circa 80 de kilometri de Cezareea. Sfântul Grigorie a avut necazuri din partea arienilor, care în anul 375/376, îi înscenează un proces de ordin economic, în urma căruia episcopul Grigorie este trimis în exil, de unde se va întoarce în scaunul episcopal după trei ani, în urma unui decret imperial de graţiere. A fost unul dintre stâlpii Ortodoxiei la Sinodul al II-lea Ecumenic, împăratul Teodosie remarcând calitatea deosebită a prestaţiei sale teologice şi retorice. El este cel care a rostit cuvântările la moartea împărătesei Flacilla şi a prinţesei Pulheria. A trecut la cele veşnice în anul 395.

Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti – creştinii ortodocşi îl prăznuiesc la 10 ianuarie pe Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti, singurul călugar român athonit, care a fost trecut în rândul Sfinţilor printr-o canonizare neaşteptată, îndată după trecerea sa la cele veşnice. Acest Cuvios Părinte se numără printre cele mai alese roade duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viaţa lui a fost povestită de el însuşi egumenului Pimen de la Mănăstirea Valaam din nordul Rusiei.

S-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău. La botez a primit numele Alexandru. Tatăl său, Gheorghe Constantin Luchian, era diacon la biserica satului, iar mama, Ecaterina Manase, a fost călugărită mai târziu cu numele Elisabeta.

În Patericul Valaamului găsim scris că cei doi soţi nu au avut copii multă vreme, însă, în cele din urmă, rugăciunile lor au fost ascultate şi Dumnezeu le-a dăruit un prunc pe care mama sa l-a născut fără dureri. Despre copilul Alexandru mai ştim că lua în mânuţele sale şerpi veninoşi şi, spre mirarea şi spaima tuturor, nu pătimea niciun rău din partea lor. A învăţat carte la şcoala satului. Încă nu terminase şcoala când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe meşteşugul legării de cărţi, pentru a contribui la întreţinerea familiei.

Dar, pe când avea 20 de ani, fără de veste a fost cuprins de o lumină negrăită şi minunată, care i-a umplut inima de o nespusă bucurie. În urma acestei cercetări dumnezeieşti, Alexandru şi-a părăsit casa părintească, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamţ, însă stareţul de aici nu l-a primit. De acolo, a mers la schitul Brazi, din Vrancea, unde, în vremea noviciatului său, a fost de faţă la aflarea în chip minunat a moaştelor Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie, mitropolitul Moldovei, ctitor al schitului, martirizat de tătari (pomenit la 22 septembrie). La schitul Brazi, fratele Alexandru a deprins ascultarea şi rugăciunea minţii de la duhovnicul şi stareţul Dimitrie. Acesta l-a tuns pe Alexandru în rasoforie şi i-a dat numele de Alipie, apoi, văzând sporirea lui duhovnicească, după doi ani de ucenicie, i-a da binecuvântarea să meargă la Sfântul Munte Athos, pentru o mai mare nevoinţă. Rasoforul Alipie s-a oprit pentru o vreme la Mănăstirea Căldăruşani, în care se păstrau încă tradiţiile paisiene, moştenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, Sfântul stareţ Gheorghe (pomenit la 3 decembrie). Aici el s-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învăţătură ale părinţilor, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, aşa cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească.

După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii părinţi mai în vârstă care trăiseră în „Grădina Maicii Domnului”. S-a aşezat la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări români, loc pustnicesc, cunoscut de toţi pentru asprimea vieţii călugăreşti de acolo. De la schit nu i s-a dat nimic din cele necesare vieţii pământeşti şi s-a aşezat într-o chilie pe jumătate distrusă. Însă acolo a aflat o icoană a Maicii Domnului afumată pe care a dus-o la renumitul zugrav Paisie şi l-a rugat să o cureţe. După puţină vreme i-a fost înapoiată complet nouă, zugravul încredinţându-l că a devenit aşa în chip minunat, după o simplă curăţire. Era icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, care a vindecat mulţi bolnavi şi de care Sfântul nu s-a despărţit toată viaţa. Această icoană, acum, se află la Mănăstirea Valaam din Finlanda.

Timp de patru ani el a trăit şi în mănăstirea athonită Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnitorii moldoveni, precum şi de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). În acea mănăstire, a primit schima cea mare, care impune post aspru şi rugăciune neîncetată, devenind schimonahul Antipa. Se pare că tot în această perioadă a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o.

În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova la cererea şi îndemnul a doi îmbunătăţiţi monahi moldoveni, vieţuitori în Athos, Nifon şi Nectarie, care începuseră să zidească Schitului românesc Prodromu. Cuviosul Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării ctitoriei lor. A vieţuit la schitul Bucium din Iaşi, metocul Schitului Prodromu. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, încât era căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire adevărată.

Se îndreaptă apoi spre Rusia, având acelaşi scop – strângerea ajutoarelor pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev, pentru a se închina moaştelor Cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova şi apoi spre Sankt-Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi. În schitul Prodromu se păstrează o bogată corespondenţă a Cuviosului Părinte Antipa cu conducerea schitului, privind trimiterea de ajutoare din Moldova şi Rusia.

Chiar din primul an al sosirii sale în Rusia, a vizitat mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat în schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor” de lângă Mănăstirea Valaam. Aici, şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştii care îl înfiase. Şi în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile paisiene, întrucât unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ Paisie de la Neamţ.

În chilia lui nu era nici pat, nici scaun. În fiecare zi de luni, miercuri şi vineri de peste an, precum şi în prima săptămână a postului Sfintelor Paşti, nu gusta şi nu bea nimic, iar în celelalte zile se îndestula cu mâncarea pe care o primea sâmbăta la prânz. În viaţa anahoretică a avut mai multe slujiri monahale şi s-a învrednicit de darul înainte-vederii. Cunoştea gândurile ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mântuirii. De aceea, era cunoscut ca un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Numele lui era vestit atât în Carelia, cât şi în Rusia de nord, încât mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile.

Sfântul Antipa şi-a cunoscut sfârşitul cu trei zile mai înainte, când icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot în aer şi s-a aşezat singură pe pieptul Sfântului. După trei zile, în ziua de 10 ianuarie 1882, în chilia sa de la Valaam, în timp ce ucenicul său îi citea Acatistul Maicii Domnului, Sfântul Antipa a adormit în pace, la vârsta de 66 de ani. A fost înmormântat în cimitirul de obşte al mănăstirii, pe teritoriul schitului „Tuturor Sfinţilor”, lângă un paraclis ctitorit în cinstea Pătimirilor Mântuitorului, departe de patria sa, dar mereu cu gândul la ea.

Moaştele Cuviosului, care răspândeau un miros plăcut, au fost descoperite la 14 mai 1991 şi depuse în biserica „Sfinţii Serghie şi Gherman de la Valaam”, unde se păstrează până în prezent.

În anul 1906, la 24 de ani de la mutarea Cuviosului Antipa la Domnul, călugării ruşi de la mănăstirea „Sfântul Panteleimon”, din Sfântul Munte Athos, l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în calendar, cu pomenire în ziua chemării sale la Domnul, adică 10 ianuarie.

Prin decizia vrednicului de pomenire Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, la data de 19 iulie 2000, Cuviosul Antipa a fost inclus şi în rândul Sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse, cu data de pomenire 10/23 ianuarie.

Tot astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Domeţian, Episcopul Meletiniei.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente