În Omilia a 11-a a Sfântului Grigorie Palama întâlnim o remarcabilă lecție de ascetism orientat cosmologic. Comentând cuvintele Apostolului Pavel, care spune că pentru el lumea este răstignită și el este răstignit pentru lume, Sfântul Grigorie precizează că omul nu poate transfigura creația decât prin inițiativa propriei transfigurări.
Nașterea duhovnicească întru vederea lui Dumnezeu” îl conduce pe om către înfrumusețarea și înnoirea omului cel dinlăuntru. Deși în general, ca urmare a păcatului, omul caută satisfacție în exteriorul său, ajungând până la stări de asimilare necontrolată a lumii, totuși, în căutarea duhovnicească a bucuriei și plăcerii dumnezeiești, omul se repliază și se deschide unei priviri înnoite a propriei persoane, care ascunde și descoperă în același timp comoara dumnezeiască sădită înlăuntrul ei.
Răstignirea față de patimi
Răstignirea față de lume nu poate fi astfel disociată de răstignirea față de patimi. Dobândirea a ceva ce aparține lumii acesteia, fără perspectiva Împărăției lui Dumnezeu, este o înșelăciune care îl aruncă pe om în stricăciune și moarte, lipsite de orice nădejde. Pierderea sufletului nu poate fi compensată de nimic din acumulările perisabile dobândite prin lumești stăpâniri. Omul poate intra foarte ușor în jocul iluziilor care îl fac să creadă că temporalitatea care-și strigă la tot pasul lipsa de veșnicie poate să îl satisfacă: „Prin urmare fraților, dacă un om ar putea să dobândească lumea întreagă, aceasta nu i-ar fi de folos, dacă ar fi lipsit de sufletul său. Cu cât mai cumplit este când cineva, putând să dobândească din lumea aceasta o parte cât de mică, ajunge să-și piardă sufletul prin patima și aplecarea către ea, în loc să alerge să se umple de chipul și de înțelesul Crucii, urmându-l pe Cel ce este dătător de viață”. Riscul pierderii sufletului în fuga disperată după crâmpeie de lume este accentuat de amplificarea dorințelor pătimașe, potențate de această fugă fără noimă. Răstignirea trupului, cu patimile și poftele sale, este o descoperire a adevăratelor sensuri sădite de Dumnezeu în creație. Omorârea patimilor celor rele înseamnă în același timp și fuga de dorința pătimașă a lumii, dorință întreținută de aplecări pătimașe precum dragostea de slavă, de bani, de bogății sau de voia proprie. Omul dărâmă creația atunci când se pune pe sine în centru, ca o mașină devoratoare de nonsensuri: „Ce vreau eu să spun, spune Sfântul Grigorie Palama? Venind pe pământ, Domnul și-a petrecut viața în sărăcie. Si nu numai că Și-a petrecut viața astfel, ci a și propovăduit acest mod de viață zicând: Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu”.
Îndepărtarea de Dumnezeu
Un semn clar al depărtării de Dumnezeu este nepăzirea poruncilor Lui, printre care se află așadar și cele referitoare la bani și bogății: „Prin urmare, dacă cineva vede că mintea și cugetul său se apleacă spre bogăție și îmbuibare, să cunoască el că o astfel de judecată este trupească și înrobitoare celor josnice, căci oricine a fost pironit pe cruce nu mai poate să se îndrepte spre astfel de țeluri”. Ieșirea din astfel de situații hotărâtoare adesea pentru mântuirea noastră poate fi făcută numai prin păstrarea căii de mijloc: „Să vă lepădați de toată agoniseala nelegiuită! Iar dacă veți dobândi câștig după dreptate, fără să fiți prea mult aplecați spre el, să-l chivernisiți în chip înțelept, făcând parte din el, pe cât cu putință, semenilor aflați în nevoie”. Căci așa cum spunea un părinte contemporan: „Dar în fața vieții veșnice ce este toată agoniseala noastră? Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în fața frumuseții pe care ne-o chezășuiește Dumnezeu, asta devine ca o urăciune care pustiește. Pustiește cum? Prin mândria ce o naște în noi și care ne face tari de cerbice, și nu mai intră harul lui Dumnezeu în așa o inimă. Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre și ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, și oprindu-ne, și de acolo cădem, și se va lua de la noi și ceea ce încă nu avem, și ceea ce credem că avem. „Niciodată puterea celui care îl caută pe Dumnezeu nu se va manifesta prin suficiența împlinirii materiale. Biruința va veni mereu prin slăbiciunile noastre, înălțarea prin smerenie, îmbogățirea prin sărăcie. Cel ce fuge de devorarea lumii nu va gusta nicicând liniștea confortabilă a asigurărilor materiale sau financiare de orice fel ar fie ele. Cel ce fuge de devorarea lumii se angajează într-un război plin de suferințe: fuga de patimi va provoca suferință, fuga de averi va provoca lipsuri, fuga de slava deșartă va provoca chin. Însă peste toate aceste suferințe Dumnezeu va turna untdelemnul harului Său care va transfigura pe om. Creștinul care se leapădă de goana după lume va fi un om lipsit de anumite protecții trecătoare. Va începe însă să lucreze în el puterea lui Dumnezeu, care va da naștere, încă din viața aceasta, părtășiei la viața veșnică, la bucuria de negrăit și la bogăția ce nu se va cheltui în veac. „Împărăția cea nebiruită: să o căutăm pe cea care nu este pe pământ. Iar viața fără de întristare nu este de găsit altundeva decât în ceruri. Deci, dacă cineva însetează cu adevărat după aceasta, să alerge la cer; și fie că este ușoară, fie că este grea calea care duce într-acolo, să călătorească pe ea, cu nădejde și bucurie, și să fie răbdător în suferință”.
Viața omului, anticipare a veșniciei
Nu este nicicum vorba în aceste rânduri de un atac cu nuanță teologică îndreptat împotriva lumii. Este vorba de un semnal de alarmă care utilizează cuvintele Sfântului Grigorie Palama și care interoghează asupra priorităților creștinului care nu trebuie să uite că viața aceasta nu este doar o anticipare a veșniciei, ci adesea este deja și intrare în Împărăție. Timpul se îmbibă de eternitate și cel ce mărturisește eternitatea nu se poate dispensa de această viziune. Altcumva își riscă veșnicia. Omul e chemat nu să fie consumator inconștient și înrobit, ci transfigurator. Din păcate, alergarea către prima variantă este cvasiprezentă, pe când aplecarea în fața tainei lumii este din ce în ce mai diminuată. Veșnicia presupune oprirea din goana nebună, hipermarketizată, și gustarea din ceea ce Dan Mihăilescu numea „tainica răspundere a ființei față de continua educare, cizelare, vindecare, fermecare a văzului, auzului, mirosului, gustului și pipăitului”. Tot el adaugă: „Cele cinci puteri senzoriale ale energiei spirituale despre care ne povestea, cu harul său inegalabil, Ioan Alexandru în facultate sunt: cum să nu lași să treacă nici o zi fără să stai măcar un sfert de oră în fața unui tablou frumos ori a unui apus de soare, fără să-ți predai auzul unei Cantate de Bach, ori să știi să asculți trilurile mierlei din fața casei, fără să-ți plimbi degetele pe mușchiul de pe coaja unui copac, sau pe spinarea vreunei pietre încălzite de soare, să-ți pui în balcon câteva smocuri de busuioc, mentă, mărar, rozmarin, un rând de regina nopții, câteva mușcate care să-ți spele privirile cu aromele și culorile lor…”. Sunt acte cu care poate începe procesul de despătimire… (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 9 octombrie 2010, semnat de Pr. Roger Coresciuc)
