Născut într-o familie creștină înstărită, la mijlocul secolului al III-lea, în preajma anului 250, în localitatea Coma din Egiptul de Mijloc, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, cinstit astăzi de Biserica noastră, a ales de timpuriu asceza în locul bogăției, liniștea pustiului în locul zgomotului lumii, oferind pentru iubitorii de singurătate de atunci și de astăzi, dar și pentru noi toți, un model autentic de viețuire prin cultivarea iubirii și comuniunii directe cu Dumnezeu.
Tânăr orfan fiind, Cuviosul Antonie a înțeles de timpuriu că fuga de lume creează climatul propice lepădării grijilor lumești și cultivării comuniunii adevărate cu Hristos. A înțeles că zgomotul și agitația cetății, răspândirile și grijile vieții fac anevoioasă comuniunea, întâlnirea cu Dumnezeu, și mai ales a înțeles că fuga celui dornic de liniște și singurătate nu se face din dușmănie față de lume, ci din iubire față de Hristos, nu se face din refuzul comuniunii, ci din căutarea adevăratei comuniuni.
Într-o vreme în care nu existau mănăstiri ca cele de astăzi, iar creștinii care doreau să ducă o viață ascetică, în post, rugăciune, feciorie, nu părăseau satele, ci își făceau mici colibe la marginea lor, tânărul Antonie, frământat fiind de ce cale să urmeze pentru sine, pentru viața sa, după ce a auzit într-o biserică cuvântul Evangheliei, care zice: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21), hotărăște să viețuiască la început într-o colibă lângă satul natal. Aici își petrecea nopțile în rugăciune. Sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic și mai experimentat, s-a luptat și a încercat să se dezbrace de patimile răutății și să se depărteze de toată grija și pofta lumească, pentru a merge liber pe drumul desăvârșirii. După un timp, a plecat de acolo și s-a stabilit într-un mormânt abandonat. Statornicea în post și în rugăciune și se lupta cu demonii, care nu conteneau să-l necăjească.
În nopțile de neîntreruptă priveghere, rogojina sau pământul îi erau odihnă
A încercat permanent ca tot dorul și toată sârguința s-o aibă spre căutarea pustniciei, „prin înfrânare și nevoință vestejind săltările trupului”, iar la vârsta de 35 de ani, năzuind spre o izolare totală, s-a stabilit într-o fortăreață părăsită la marginea deșertului, în locul numit Pispir (astăzi Der el Memum, Egipt), unde a petrecut 20 de ani de viață anahoretică, până în anul 306, când ucenicii lui l-au rugat stăruitor să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor demonice ce îl lăsau aproape mort. Astfel devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deșerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit (Skete).
Biograful și ucenicul său, Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei (295-373), care ne-a lăsat în scris viața Cuviosului Antonie, imediat după moartea sfântului, folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri și note, mărturisește că Sfântul Antonie „priveghea atât de mult, că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă și aceasta făcând-o nu o dată, ci de multe ori, astfel că se minunau toți de el. Mânca o singură dată pe zi după apusul soarelui. Dar se întâmpla să mănânce și numai o dată la două zile, iar de multe ori la patru. Iar mâncarea lui era pâine și sare; și băutura, numai apă. Pentru dormit se îndestula cu o rogojină. Dar de cele mai multe ori se întindea pe pământ”.
Către anul 310, a făcut o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximian. În anul 312 se instalează în deșertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum/ Qolzum, nu departe de malul Mării Roșii, unde se găsește astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăiește până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-și vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susține pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.
Mormânt tainic sub altarul mănăstirii
Înainte de a muri, Sfântul Antonie a lăsat ucenicilor săi un testament prin care le cerea să îl îngroape într-un loc pe care să nu-l descopere nimeni. Ucenicii au respectat întocmai dorința părintelui lor duhovnicesc, încât nimeni nu a aflat unde e îngropat trupul sfântului. În ultimii ani, în urma cercetărilor întreprinse pentru restaurarea mănăstirii Sfântului Antonie din Egipt, s-a ajuns la concluzia că mormântul cu moaștele sfântului s-ar afla sub Sfânta Masă a bisericii centrale a mănăstirii. Totuși, din respect față de testament, mormântul a rămas pecetluit așa cum și-a dorit sfântul: „(…) voi îngropați trupul meu (…) nimeni să nu știe locul, afară de voi singuri. Iar eu la Învierea morților îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul”.
Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” a fost întemeiată în urma morții Sfântului Antonie. Situată în pustiul Wadi Araba, la poalele muntelui Al-Qalzam din Egipt, Mănăstirea „Sfântul Antonie” a fost fondată în jurul anului 356. Ucenicii Sfântului Antonie au constituit o micuță comunitate la baza muntelui, unde acesta și-a petrecut ultima parte a vieții. Cu siguranță, nucleul inițial se rezuma la o bisericuță, o trapeză și câteva construcții anexe (o bucătărie și un depozit pentru alimente). Primii călugări obișnuiau să trăiască separat în peșterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau în fiecare duminică și sărbătoare importantă, pentru Liturghie, în biserica centrală. Mai târziu, de-a lungul secolului al V-lea, Mănăstirea „Sfântul Antonie” a fost un refugiu pentru asceții din deșertul Sketis (Egiptul de Jos), forțați să-și abandoneze chiliile din cauza deselor și violentelor atacuri ale arabilor. În secolele VII-VIII, Mănăstirea „Sfântul Antonie” era ocupată de călugări melkiți, cei care acceptaseră Ortodoxia calcedoniană, spre deosebire de majoritatea creștinilor egipteni care rămăseseră fideli ereziei lui Eutihie, fapt certificat de Sinaxarul etiopian.
Scrieri
În afara biografiei scrise de Sfântul Atanasie cel Mare, ucenicul său, Sfântul Antonie este cunoscut prin cuvintele sale înțelepte, memorate de alți ucenici și păstrate în Patericul egiptean și în Filocalie. Dintre scrierile sale au ieșit la lumină până acum șapte scrisori amintite de Sfântul Ieronim. Ele au apărut în mai multe traduceri: două redactări în limba latină (prima este o traducere ce datează din anul 1516 și aparține lui Symphorian Champerius, după un manuscris grecesc; iar a doua este tradusă după un manuscris arab, cuprinzând un text mai larg; aici alăturându-se, pe lângă cele șapte epistole puse sub numele lui Antonie, și treisprezece epistole care aparțin ucenicului său Ammonas, urmașul lui Antonie la conducerea chinoviei din Pispir), iar în timpul mai nou a început să fie descoperit și textul copt, cel original, al unora dintre aceste epistole. (Articol publicat în Ziarul Lumina, semnat de pr. diac. Ciprian Bâra)
