Sensurile teologice și formele cinstirii icoanei

Icoana face parte organică din cultul Bisericii și din această „sinteză a artelor” care este lăcașul de cult. Prin icoana lui Hristos, spune Sfântul Teodor Studitul, „ne vine un har dumnezeiesc și ea împărtășește sfințire celor ce se apropie de ea cu credință”; ea face parte dintre „lucrurile care ne sfințesc mințile și trupurile”, potrivit Sfântului Nichifor Mărturisitorul.

Anunțarea temei. În cele ce urmează vom căuta să înțelegem care sunt semnificațiile teologice ale icoanei și care este rolul pe care ea îl îndeplinește în viața Bisericii. De ce în Ortodoxie există un cult al icoanelor și care sunt formele firești prin care credincioșii își manifestă evlavia față de prototipurile sfinte zugrăvite în icoane.

Tratarea. Potrivit Sfinților Părinți, icoanele au fost prezente încă de la început în viața Bisericii și nu poate fi conceput un ethos creștin aniconic (lipsit de icoane). Cea dintâi icoană a fost „zugrăvită” de Mântuitorul Hristos Însuși Care, pentru a răspunde dorinței regelui Abgar al Edessei ce dorea să-L întâlnească, Și-a întipărit în chip miraculos trăsăturile Preasfântului Său chip pe o bucată de pânză și i-a trimis-o acestuia. Această „icoană nefăcută de mână” este cunoscută în Tradiția Bisericii drept Sfânta Mahramă și prăznuită anual la data de 16 august. De asemenea, Sfântul Apostol Luca a zugrăvit cele dintâi icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care Ea văzându-le le-a binecuvântat spunând: „Darul Celui născut din mine, prin mine, împreună cu ele să fie!” Practica zugrăvirii și cinstirii sfintelor icoane este așadar „contemporană cu propovăduirea evanghelică”, după cum ne învață Sfântul Nichifor Mărturisitorul.

Cultul icoanelor a luat un avânt deosebit odată cu pacea Bisericii decretată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare și s-a dezvoltat organic timp de aproape patru secole. La începutul sec. VIII, în anul 726, împăratul bizantin Leon III Isaurul a poruncit ca icoanele să fie îndepărtate din biserici și a interzis cinstirea acestora. O dură prigoană împotriva sfintelor icoane și a celor ce le cinsteau cu evlavie a fost dezlănțuită de fiul acestuia Constantin V Copronimul, care a convocat un mare Sinod la Hieria (în Asia Mică, în 754), ce a formulat în chip limpede doctrina ereziei iconoclaste: icoanele erau identificate cu idolii, iar cinstirea icoanei lui Hristos era considerată o greșeală de natură hristologică (dogmatică). Erezia a continuat, într-o a doua fază, după anul 815, fiind biruită deplin abia odată cu moartea ultimului împărat persecutor Teofil, triumful Ortodoxiei fiind proclamat în mod solemn pe 11 martie 843, în prima Duminică a Postului Mare, prăznuită de atunci și până astăzi ca Duminica Ortodoxiei.

Obiecțiile ereticilor iconoclaști au determinat o reacție hotărâtă din partea Bisericii Ortodoxe, concretizată prin formularea unei teologii clare a icoanei și prin precizarea rolului pe care aceasta îl are în viața liturgică. Un Sinod ecumenic, cel de-al VII-lea (Niceea, 787), o serie de sinoade locale (la Roma, Constantinopol și Ierusalim), precum și o serie de Sfinți Părinți, ca de pildă Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Gherman și Nichifor Mărturisitorul, patriarhii Constantinopolului, Sfântul Teodor Studitul au dezbătut și clarificat toate aspectele importante ce privesc cultul icoanelor.

Potrivit învățăturii ortodoxe, icoana înfățișează un prototip sfânt (o persoană sau un eveniment). Trăsăturile prototipului sunt întipărite de către artistul iconar (care în vechime era consacrat printr-o ierurgie specială în prima zi de Paști), în materia icoanei (fie că este vorba de un obiect portabil, fie că este vorba de pereții lăcașului de cult), printr-o tehnică tradițională (tempera pe lemn, frescă, mozaic etc). Icoana se află într-o relație de asemănare cu prototipul, căci forma văzută a acestuia este prezentă în icoană. Icoana nu are un ipostas propriu, ci doar înfățișează un ipostas (persoană) sfânt, trăsăturile exterioare ale acestuia, și de aceea ea poartă întotdeauna numele prototipului înscris pe fondul icoanei. În același timp însă, icoana se deosebește în mod evident de prototip, căci natura ei (materială) nu are nimic în comun cu ființa prototipului. Icoana este plină de sfințenie și har, tămăduitoare și făcătoare de minuni, în virtutea asemănării și omonimiei cu un prototip sfânt, fapt pecetluit de rânduiala sfințirii icoanelor, practică ce s-a răspândit în Biserica Ortodoxă începând cu sec. XVI-XVII. Sfințenia și închinarea adusă icoanei nu vizează însă substratul ei material, căci în momentul în care chipul și numele de pe icoană s-au șters, aceasta nu mai poate fi venerată. Urmează să fie restaurată și redată cultului, ori, potrivit unei vechi rânduieli bisericești, să fie scoasă definitiv din circuitul liturgic și desigur ferită de o eventuală folosință profană, prin ardere.

Fiind pline de har, icoanele împărtășesc sfințire credincioșilor ce se apropie de ele cu credință și de aceea ele sunt vrednice de cinstire. Menirea icoanelor este în principal una liturgică, iar valoarea lor estetică, istorică sau patrimonială trebuie privită ca una de ordin secundar. Icoana este în primul rând obiect de cult și abia în al doilea rând obiect de artă. De aceea atitudinea firească a credinciosului în fața icoanei nu poate fi de contemplare estetică, ci de închinare în fața ei. Părinții Sinodului VII Ecumenic au fixat cu precizie în Horosul sinodal (Definiția dogmatică) formele cuvenite prin care credincioșii trebuie să-și arate cinstirea față de sfintele icoane: „cei ce privesc la ele și sunt ridicați spre amintirea și dorirea prototipurilor lor le vor aduce sărutare și închinare de cinstire, iar nu adorația adevărată, care potrivit credinței noastre se cuvine numai Naturii dumnezeiești (a Sfintei Treimi)… și în același fel ca tipului cinstitei și de-viață-făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii și celorlalte sfinte așezăminte, întru cinstirea lor se vor face și aducere de tămâie și lumini, precum era obiceiul în mod evlavios la cei din vechime”.

Recapitularea. Având în vedere cele expuse mai sus, putem răspunde la următoarele întrebări: Când au apărut icoanele în viața Bisericii? Care sunt primele icoane cunoscute în Tradiția Bisericii? Cum au apărat Sfinții Părinți icoanele în fața ereticilor iconoclaști? Cum se definește icoana în relație cu un prototip sfânt? De ce cinstim sfintele icoane și cum se cuvine să ne închinăm în fața lor?

Asocierea. Sfintele icoane mijlocesc legătura noastră cu Mântuitorul Hristos, cu Maica Domnului și cu sfinții. Închinându-ne lor, intrăm în legătură cu prototipurile sfinte, așa cum se întâmplă și în cazul închinării similare aduse tipului Sfintei Cruci, cărții Sfintelor Evanghelii sau sfintelor moaște ale sfinților. Cinstind cu credință și evlavie toate aceste așezăminte sfinte ale Bisericii, se revarsă asupra noastră harul mântuitor al lui Dumnezeu.

Generalizarea. Prezente în viața Bisericii încă din vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, sfintele icoane reprezintă o componentă fundamentală a credinței creștin-ortodoxe și a vieții liturgice. Sensurile icoanelor și temeiurile cultului adus acestora au fost precizate prin insuflarea Duhului Sfânt de către o serie de Sfinți Părinți în vremurile grele de luptă împotriva ereziei iconoclaste din veacurile VIII-IX.

Aplicarea. Sfintele icoane sunt prezente atât în sfintele lăcașuri, cât și în casele credincioșilor, făcând legătura între biserica parohială și biserica din casa fiecăruia dintre noi. În fața icoanelor se reunesc toți membrii familiei, cu mic, cu mare, și își înalță rugăciunea către Dumnezeu. De aceea fiecare casă este potrivit să aibă un colț special amenajat în acest sens: pereții împodobți cu icoane și Sfânta Cruce, cățuia cu tămâie, sticluța cu agheasmă, candela și lumânările aprinse, Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților și Ceaslovul pentru rugăciune și lecturi duhovnicești.

(Cateheză ortodoxă publicată în Ziarul Lumina, Ediția din 18 martie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente