Nicăieri în pământul românesc verticala unei turle de biserici nu ilustrează mai elocvent chipul de cruce al sabiei Arhanghelului Mihail ca în Maramureșul nostru voievodal. Și dacă ne referim concret la Mănăstirea Săpânța Peri, pe care am vizitat-o într-o zi de iarnă luminată de un strat de omăt albit în vâltoarea Tisei, putem spune, fără a greși, că însuși Arhanghelul Mihail, ocrotitorul așezământului, s-a așezat cu sabia sa de foc drept pavăză la hotarul de nord al Ortodoxiei românești, unind cerul cu pământul într-o binecuvântare a Creatorului.
Vertical și alb. Adică rugăciune și curăție sufletească izvorăsc imediat în gând, în clipa în care pășești din șosea spre Mănăstirea Săpânța Peri, din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, pe malul stâng al Tisei, care îngână în piatră o doină, ca o străveche litanie. De cealaltă parte a drumului, o altă verticală, cea a cetinii de brad, îți curățește respirația, pregătindu-te într-un fel să preguști din viață altfel: cu sentimentul nemuririi. Căci această trăire pune stăpânire pe suflet de cum ajungi la Săpânța. Aici, simți trecutul și viitorul, metamorfozate în sentimentul ancestral al dăinuirii veșnice, viu și liniștitor.
Sufletul creștin nu poate fi rupt de granițe
Vremurile nu țin pasul cu oamenii. Uneori, împotriva lor, vremurile ridică dureros granițe de apă sau de piatră, întristând neamul. Dar ele nu pot înstrăina sufletul. Chiar dacă este străpuns uneori de linia imaginară a graniței, acesta rămâne întreg, la fel de viu și nevătămat, de o parte și de alta a convenționalului.
Nu se putea însă să se rupă iremediabil trăirea creștină strămoșească, zidită în conștiința moroșenilor prin prima ctitorie a dinastiei voievodale a Drăgoșeștilor, la Peri, în 1389, loc care astăzi se află de cealaltă parte a Tisei, râu devenit, convențional, graniță între două state. Nu se putea rupe, cu atât mai mult cu cât din începuturi au luminat aici rugăciunile părinților isihaști, iar Dragoș Vodă, la sfârșitul secolului al XIII-lea, înființa o mică sihăstrie cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”. Nepoții lui, Balc și Drag, ridicau și ei la Peri o biserică de piatră și cereau patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolului ca Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail” din Peri să fie ridicată la rang de stavropighie patriarhală. Lucru acceptat la 13 august 1391, cu drept de jurisdicție asupra Bisericilor din Maramureș și a încă șapte ținuturi, egumenul Pahomie, ruda apropiată a lui Dragoș Vodă, primind atribuții de episcop. Și tot aici, 312 ani, cu mici întreruperi, a ființat sediul Episcopiei Ortodoxe a vechiului Maramureș, unde se tipăreau cărți în limba română („Faptele Apostolilor”, „Codicele Voronețean”, „Psaltirea”, „Evanghelia”, Moliftelnicul” ș.a.), se pregăteau preoți și cântăreți de strană, spre a lumina întru credință neamul.
În 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice a lui Francisc Rakoczi al II-lea, potrivnicii neamului românesc au distrus Mănăstirea Peri.
Când Domnul reașază dreptatea în istorie
Dar voia Domnului a fost alta. Rugăciunile ierarhilor, voievozilor, strămoșilor, ale Cuviosului Pahomie, ale Sfântului Iosif Mărturisitorul au fost ascultate de Cel Preînalt. După secole de suferință, cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului, și cu aprobarea Sfântului Sinod, părintele paroh din Săpânța, Grigore Luțai, a rectitorit voievodala mănăstire, dincoace de graniță, în Parcul Dendrologic „Livada”. În 1997, a fost pusă piatra de temelie a noii mănăstiri, cu vechiul hram, având destinație precisă pentru călugărițe.
Astăzi, sabia Arhanghelului Mihail a luat chip de turlă de biserică, ridicându-se deasupra pământului la 75 de metri, fiind cea mai înaltă construcție de lemn din Europa, înscriind această lucrare nu numai în „arhivele” cerului, ci și în rândul capodoperelor arhitectonice.
Complexul de la Săpânța este opera arhitectului Dorel Cordoș, transpusă în lemn și piatră de meșterul Ioan Știopei, zis Buga din Bârsana.
Biserica a fost sfințită la 31 august 2003, ca un răspuns la nedreptățile istoriei, dar și ca dovadă că sufletul neamului românesc nu poate fi rupt și înstrăinat de granițe, de vreme și vremuri, el dăinuind, ca și sabia de foc a Arhanghelului Mihail, pe verticala veșniciei.
Între timp, la Mănăstirea Săpânța Peri au fost ridicate altarul de vară, clădirea stăreției, corpul de chilii, a fost introdus curentul electric, s-a amenajat drumul. La 14 septembrie 2005, Preasfințitul Iustin Sigheteanul, Episcopul-vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, împreună cu părintele Grigore Luțai și peste 50 de preoți, stareți și starețe din eparhie, au oficiat Sfânta Liturghie în altarul de vară, instalând-o totodată ca stareță pe monahia Agnia Ciuban, de la Mănăstirea Prislop, maramureșeancă de loc.
Harul și binecuvântarea Patriarhului
„Mănăstirea fiind așa de frumoasă și înaltă, m-am străduit și eu să fiu la înălțimea acestei lucrări. Nu știu cât am reușit, oricum am vrut din tot sufletul să continuu ceea ce a început părintele Grigore Luțai.
Ca să fac o legătură între cele două ctitorii, aș spune că rădăcinile celui mai falnic stejar din acest parc dendrologic sunt înfipte în pământul românesc de dincolo de Tisa, de unde își trag seva din vatra vechii ctitorii a Maramureșului.
A fost o perioadă grea. Maicile de aici au venit de la alte mănăstiri. Suntem doar patru. Am fost cinci, dar una a fost chemată la Domnul. Sunt surori râvnitoare, harnice, rugătoare, ascultarea fiind cea mai importantă componentă a vieții de mănăstire.
Nădăjduim ca atunci când ne vom muta în casa nouă, să continuăm activitățile cu și mai mult spor. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate.
Mare ajutor am primit din partea celor doi episcopi ai noștri, cărora le mulțumesc că ne-au stat aproape tot timpul și ne-au sprijinit cu binecuvântare, cu dragoste, cu toată dărnicia, ca să putem trece peste momentele grele ale începutului.
Pe 30 iunie 2012, am trăit un moment istoric. Am primit vizita Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care ne-a făcut o mare bucurie, aducând în această mănăstire harul și binecuvântarea Preafericirii Sale și multe alte daruri importante.
Această vizită ne-a dat un imbold, o încurajare pentru continuarea și finalizarea lucrărilor, pentru sporul nostru duhovnicesc, pentru care îi mulțumim. De altfel, îl vom invita pe Patriarhul nostru să ne mai viziteze și când vom termina partea de sus a bisericii, pentru a o sfinți”, ne-a mărturisit maica stareță, stavrofora Agnia Ciuban.
Ne-am închinat în paraclisul noii mănăstiri, de o frumusețe și o taină aparte. Căci aici, arhitectul și meșterul au zidit taina în piatră și lemn. Ceea ce impresionează în acest paraclis este lumina. Un fel de căldură materială, izvorâtă din bolți, din pereți, din arcade, ca să limpezească și să trezească în inimi, deopotrivă, flacăra rugăciunii și cea a neuitării și continuității de neam. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 17 februarie 2013, semnat de Dumitru Manolache )
