Rolul Bisericii Ortodoxe Române în timpul primului război mondial (1916-1918)

Rolul Bisericii Ortodoxe Române în timpul primului război mondial

Intrarea României în primul război mondial, la 4/17 august 1916, după semnarea, la București, a Tratatului de Alianță cu Puterile Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia) a avut semnificații politice și naționale. Convenția politică semnată din partea României de către I. I. C. Brătianu din partea României și de către șefii misiunilor diplomatice ale Antantei la București, prevedea că puterile semnatare garantau integritatea teritorială a României și îi recunoșteau drepturile asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria. Interesul primar al României prin intrarea în război a fost întregirea neamului și făurirea statului național unitar român, consfințite după război prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

  1. Organizarea Serviciului Religios al Armatei Române

În şedinţa din 16 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales ca protoiereu sau protopop al preoţilor de armată pe preotul iconom Constantin Nazarie (1865 – 1926), profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, învestindu-l cu răspunderea de a organiza Serviciul Religios al Armatei Române în cel mai scurt timp posibil.

În cadrul aceleiași ședințe, mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei şi Sucevei (1909-1934) a făcut o propunere privitoare la organizarea preoţilor de armată, care, aprobată cu unanimitate de voturi, a devenit decizie sinodală. Episcopilor şi mitropoliților ţării li se cerea să dea Armatei, după cererea Ministerului de Război, preoţii trebuincioşi în timp de pace şi în timp de război. Au fost întocmite și aprobate de Sfântul Sinod și unele “Instrucţiuni asupra atribuţiunilor preoţilor la armată”, aprobate ulterior și de Ministerul de Război.

Preotul profesor Constantin Nazarie, care primise responsabilitatea organizării Serviciului Religios al Armatei Române, a întocmit și zece cuvântări menite a da preoţilor un model despre felul cum trebuie să vorbească soldaților în diferite ocazii şi situaţii de război. Cele zece teme erau: Ce înseamnă a fi soldat?; Drapelul; De ce trebuie să ascultăm superiorii?; La ce foloseşte omului şi ostaşului ajutorul lui Dumnezeu?; Trezvia şi militarul; Vorbire la declararea de război; Vorbire înainte de a începe lupta; Vorbire la câştigarea de victorie; Vorbire la încurajare în caz de pierdere de luptă; Vorbire la înmormântarea unui ostaş în vreme de război. Aceste cuvântări au fost aprobate de Sfântul Sinod.

Un ultim aspect esenţial privea întrunirile preoţilor mobilizabili la nivelul eparhiilor în baza propunerii preotului profesor Constantin Nazarie şi a hotărârii Sfântului Sinod nr. 2216 din 2 iunie 1916.

În cei doi ani de război (1916-1918), o parte a clerului român ortodox din Regatul României a însoțit trupele române pe câmpurile de luptă, o parte a rămas alături de credincioșii din teritoriile ocupate de trupele germane și bulgare, iar mulţi monahi și multe monahii din mănăstiri s-au angajat ca voluntari în serviciile sanitare ale Armatei.

2. Activitatea de pe front a preoților români ortodocși

În baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizaţi pe front 204 preoţi. La sfârşitul războiului s-au înregistrat, ca pierderi de război, un număr de 30 preoţi, din care: 5 morţi, 6 răniţi, 19 dispăruţi (prizonieri, etc.).

Protopopul Constantin Nazarie a funcţionat în tot acest timp ca şef al Serviciului Religios al Armatei în gradul de colonel asimilat, iar preotul Vasile Pocitan (din 1929, arhiereul Veniamin Pocitan), în gradul de maior asimilat.

Activitatea de pe front a preoților români ortodocși a fost exemplară și de un eroism copleșitor, fiind unanim apreciați de comandanții armatei române. Aceștia au dat dovadă de înalt patriotism și dragoste de țară, au preluat uneori comanda batalioanelor de soldați în contextul rănirii sau morții comandanților militari, au ținut cuvântări înălțătoare și încurajatoare în fața soldaților români, au ajutat pe medici în postul de prim ajutor dând îngrijiri sanitare răniților și muribunzilor, au împărtășit pe soldații răniți și au îngropat pe soldații uciși în război, au suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria și Bulgaria, etc.

În rândul numeroșilor preoți militari de mare vrednicie din timpul războiului se numără și protosinghelul Justin Șerbănescu de la mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, confesor al Regimentului 21 Infanterie, care, pentru faptele sale eroice a fost decorat, în anul 1918, cu cel mai înalt ordin militar românesc „Mihai Viteazul”, clasa a III-a.

Aprecierile la adresa prezenței și rolului clerului Bisericii Ortodoxe Române în timpului primului război mondial sunt numeroase și convingătoare.

Potrivit Protopopului Constantin Nazarie, Şeful Serviciului Religios al Armatei Române din timpul războiului:

Preoţii, în vremi aşa grele, au dat dovezi de o abnegaţie, de un curaj, de un spirit de jertfă şi de o activitate aşa de înţeleaptă, spornică şi folositoare, încât şi-au atras admiraţia şi respectul tuturor militarilor, asigurându-şi locul de cinste în rândurile lor şi devenind element absolut indispensabil, cum şi este“ (25 decembrie 1918).

La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, a spus între altele:

Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam.“

La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, ministrul de Război, generalul Ioan Răşcanu, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar a afirmat următoarele:

„Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului care a prins în focul său şi a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte îşi are obârşia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l-a ajutat şi salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre.“

În cea dintâi Scrisoare pastorală către preoţii militari din subordine, aflaţi pe tot cuprinsul ţării, datată 20 noiembrie 1937, Partenie Ciopron, episcopul Armatei Române sublinia:

Ca fost ostaş, îmi dau seama ce influenţă are cuvântul preotului, mai ales în împrejurări grele. Şi astăzi, după douăzeci de ani, am înaintea ochilor figura preotului militar de pe front, la care mă uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu şi îmi amintesc cu emoţie de cuvintele ce ni le spunea înainte de începerea luptelor, oţelindu-ne sufletele: Viaţa unui om – spunea el – oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic faţă cu veşnicia; deci, a-ţi încheia viaţa mai târziu sau mai devreme, n-are importanţă, însă foarte important este felul cum ţi-ai încheiat viaţa şi ce moştenire ai lăsat urmaşilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit pe care sfârşitul vieţii l-a găsit făcându-şi datoria“.

În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de soldați din armata germană, fie morți în urma bătăilor îndurate, fie în lagărele din Germania și Bulgaria.

3. Rolul monahilor și al monahiilor în timpul Primului Război Mondial

Monahii și monahiile din mănăstirile românești au avut un rol esențial în timpul războiului. Chiar înaintea începerii conflagrației militare au avut loc pregătiri în rândul cinului monahal pentru serviciile Societății, „Crucea Roșie”, monahii primind și anumite instrucțiuni cu privire la modul de acțiune pe câmpul de luptă.

În multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale, pentru cei în suferință, un rol considerabil avându-l mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit pentru pregătirea sanitară a peste 200 de călugări și călugărițe care au lucrat cu abnegație la îngrijirea bolnavilor și a răniților. Șeful Misiunii călugărilor infirmieri a fost arhimandritul Teoctist Stupcanu. Mai mulți călugări și călugărițe s-au îmbolnăvit și au murit la datorie.

În mănăstirile Bistrița, Râșca și Slatina au fost organizate spitale și orfelinate care au fost întreținute cu alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, așternuturi; la aceste spitale călugării au lucrat ca infirmieri sau îngrijitori. În afara granițelor, la Odesa, funcționa ca preot-confesor, pentru soldații români, arhimandritul Valerie Moglan, ajuns mai târziu vicar la Arhiepiscopia Iașilor.

4. Preoții români din Transilvania în timpul războiului

După intrarea României în război la 14/27 august 1916, autoritățile ungare au pornit o puternică acțiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter național din Transilvania. Atenția lor s-a îndreptat în special asupra intelectualilor români, între care se numărau și preoții parohi și învățătorii școlilor confesionale ale Bisericii. Aproape 150 de preoți români ortodocși și greco-catolici au fost aruncați în închisorile din Cluj, Târgu Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, etc. Unii dintre ei au fost condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare pentru trădare de patrie sau pentru spionaj în favoarea României.

Alți peste 200 preoți și aproximativ 15 preotese, unele având și copii mici, au fost deportați în județul Șopron, regiunea cea mai îndepărtată din Ungaria de vest, trăind în cea mai neagră mizerie, având domiciliu forțat, fie în orașul Șopron, fie în satele județului. Aproape 20 de preoți au murit la câteva luni după eliberarea din închisoare sau din deportare.

Peste o sută de preoți, în special din județele Brașov, Făgăraș și Sibiu, au fost nevoiți să-și părăsească parohiile și să se retragă în Regatul României, o dată cu trupele care intraseră în Transilvania în august 1916. Unii dintre ei, au fost încadrați preoți în diferite parohii în Moldova, alții au fost nevoiți să pribegească prin Ucraina, de unde s-au reîntors la sfârșitul anului 1918. Mulți preoți au slujit în calitate de confesori militari, aducând cuvânt de mângâiere și învățătură soldaților români din armata austro-ungară. Unii dintre ei au avut un rol însemnat în organizarea unităților de voluntari români din Italia, Austria și Rusia.

Prin activitatea patriotică pe care au desfășurat-o în anii 1916-1918, preoții români și-au adus o contribuție însemnată la făurirea statului național român unitar, mulți dintre ei suferind până la jertfa vieții în momentele grele ale războiului.

Pr. Prof. Dr. Mihail Săsăujan

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” – Bucureşti

Bibliografie generală:

Constantin Nazarie, Activitatea preoților de armată în campania din anii 1916-1919, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1921.

Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

Pr. prof. univ. dr. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română  între anii 1885 -2000. Biserică. Națiune. Cultură, vol. III, Tom. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.

Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, (257 documente).

Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan (coorodonatori), Istoria României. Compendiu, Institutul Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004.

 

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente
IPS Iosif în Belgia (6)

Pruncii sunt binecuvântarea familiei, a spus IPS Iosif

Prezent duminica aceasta în parohia Sfinții Ioachim și Ana din Hoogstraten, Belgia, IPS Iosif a vorbit comunităţii româneşti despre familia creştină şi pericolele de care este ameninţată în aceste vremuri. Pruncii sunt binecuvântarea familiei, a subliniat Înaltpreasfinţia Sa. Ierarhul…