Se întâmplă să te întorci într-o mănăstire pe care ai vizitat-o, sau la un părinte duhovnic, dintr-o chemare pe care nu știi cum s-o numești. În această toamnă, am mers în pelerinaj la Mănăstirea „Sfânta Cruce” din Arhiepiscopia Tomisului. Deși o făceam pentru prima oară, am trăit sentimentul unei reveniri, căci cuvintele părintelui duhovnic Ilarion Dan, fost director de bancă în Constanța, te invită la o repetabilă întoarcere în sine. Acolo unde și cuvioșia sa, după o lungă căutare, a descoperit chipul lui Hristos.
Alergăm dinspre Constanța spre Hârșova fermecați de frumusețea inconfundabilă a podișului dobrogean. În comuna Crucea facem la stânga, străbătând o ramificație a drumului, care urcă și coboară în pante line printr-o nesfârșită livadă de gutui, până în valea dintre dealurile Băltăgești și Alah-Bair, unde se află Mănăstirea „Sfânta Cruce”, cu hramurile „Cuvioasa Teodora de la Sihla” și „Înălțarea Sfintei Cruci”. Aici se nevoiesc 14 viețuitoare, sub îndrumarea maicii starețe Teodora Tăbăranu, și un părinte duhovnic. Zilnic, fiecare zidește, afară, chipul de lemn și de piatră al mănăstirii și, în interior, pe cel de sine, pentru a se apropia, a se uni astfel cu Hristos, Care luminează acolo, în inima fiecăruia.
Mănăstirea, nevoirea și duhovnicul ei
Mănăstirea a luat ființă în anul 2005, în apropierea unui firicel de apă, numit „Izvorul Tămăduirii”, pe un loc unde, de multă vreme, se organiza praznicul sărbătorii, tradiție care a rămas vie până în zilele noastre. S-au construit mai întâi două corpuri de chilii, biserica din lemn, sfințită în 2009, câteva anexe, s-a amenajat o grădină de zarzavat, alături s-a turnat fundația pentru biserica cea mare și, astfel, s-a așezat în firescul ei viața obștii. Realizările sunt multe, frumoase, și tot omul care ajunge aici se poate bucura de ele.
În lipsa maicii starețe, plecată din mănăstire cu ascultare, ne prezintă rodul nevoirii maicilor părintele duhovnic Ilarion Dan. Întâlnirea cu cuvioșia sa se preface treptat însă într-o tulburătoare… întoarcere. Căci, pe măsură ce ne adâncim în cuvinte, coborâm cu fiecare din ele și în noi, căutăm și descoperim rostul acestei repetabile întoarceri: regăsirea, conștientizarea de sine ca minune creată de Dumnezeu.
Povestea părintelui Ilarion, intrat în monahism la peste 50 de ani, este pilduitoare. Și chiar dacă mulți o cunosc, repetând-o nu facem altceva decât să redescoperim, cu fiecare cuvânt, cu fiecare învățătură, părți din noi înșine.
Este duhovnic aici din 2009, când a venit de la Mănăstirea „Sfântul Cuvios Ioan Casian”. S-a împlinit spiritual 20 de ani sub îndrumarea părintelui Arsenie Papacioc și, după plecarea la Domnul a soției, a părăsit lumea-lume, pentru a renaște în cer.
Lumea a pierdut conștiința de sine
Am vorbit cu cuvioșia sa despre multe, dar mai ales despre… lume. „Nu este ușor nici în lume, nici în mănăstire. Fiecare mod de a viețui are provocările lui. Eu am fost director de bancă. Am desfășurat o activitate care mi-a permis să înțeleg modul cum funcționează societatea modernă. Acum, eu nu aș mai putea trăi în lume. Ea tinde să intre într-o zonă a nefirescului. Există o expunere a omului contemporan care face ca viața lui să fie tumultuoasă, care îl îndepărtează de la menirea lui, îndumnezeirea. Este o lume foarte agresivă, care a pierdut conștiința de sine. Omul contemporan nu mai știe că este om. Este prăbușit într-un egoism feroce. Pierzându-și conștiința de sine, L-a pierdut pe Dumnezeu. Nu ne uităm la noi și nu înțelegem că suntem o minune a lui Dumnezeu”, ne-a mărturisit acesta.
L-am întrebat apoi despre drumul pe care trebuie să-l parcurgem, dinspre dumnezeul banului, la care se închină astăzi aproape toată lumea, spre Dumnezeu Cel Adevărat. „Este unul pe care noi nu-l putem parcurge singuri. Privind retrospectiv viața mea, îmi dau seama că Dumnezeu a lucrat într-un mod atât de paradoxal, atât de gingaș, de inefabil, pentru a-mi călăuzi pașii spre El. Nu pot să spun exact cum a făcut lucrul acesta. Spun doar că mi-am practicat meseria cu foarte mare pasiune. Numai că nu am fost acaparat de patima banului. Am privit banii ca pe un mijloc nonscop. În momentul în care transformi banul în scop, ești pierdut. Nu știu când s-a produs „declicul”. A fost un lucru pe care nu-l pot delimita foarte clar. A fost ceva în mine, o căutare din tinerețe. Nu știu dacă Îl căutam pe Dumnezeu, ci niște răspunsuri, pentru că nu eram mulțumit cu ceea ce știam, cu ceea ce mi se spunea, cu ceea ce înțelegeam. Căutam ceva care să mă împlinească, să mă liniștească. Acum pot să spun că eu căutam chipul lui Hristos care răsărise în mine, dar atunci nu știam lucrul acesta. De aceea, tot căutam acel ceva în filosofie, în literatură, artă, știință, dar rămâneam nemulțumit. Am avut familie, doi copii, o viață normală. Treptat-treptat, m-am apropiat de Biserică, eu nefiind la vremea aceea religios. Atunci am început să descopăr că în Biserică este ceea ce căutam. La 40 de ani, soția a plecat la Domnul, iar eu am rămas singur cu copiii, pe care însă nu i-am copleșit cu o atenție exacerbată. Când le-am spus că voi merge la mănăstire, ei au înțeles, pentru că se așteptau la lucrul acesta, intuind „traiectoria” mea”, ne-a mai mărturisit părintele Ilarion.
Dărâmând zidul dintre om și Hristos
Cuvioșia sa ne-a vorbit apoi despre duhovnicie, „care este cea mai grea parte a slujirii”, pentru că „ești responsabil pentru fiecare dintre cei care vin la tine. Trebuie să găsești răspunsuri adecvate și îndrumări pentru o multitudine de situații, unele care nici nu-ți trec prin cap. Un cuvânt al tău îl poate îngropa pe cel din fața ta. Dar când faci acest lucru cu responsabilitate și bucurie, dărâmi un zid între el și Hristos. Și eu mă hrănesc cu asta. De aceea, duhovnicia, deși grea, nu devine povară”, spune părintele.
Ascultându-l pe părintele Ilarion, nu poți să nu te gândești cât de important este să ai un duhovnic. Și cât de repetabilă trebuie să fie întoarcerea fiecăruia în sine. Acolo unde și monahii, și părinții, și noi trebuie să zidim zilnic apropierea de chipul lui Hristos, Cel ce luminează în inima fiecăruia. Nu trebuie decât să-L căutăm… (Reportaj semnat de Dumitru Manolache și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 8 decembrie 2013)
