Lucrând în ogorul Sfintei noastre Biserici ca o neobosită albină, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost rânduit de Dumnezeu spre bunăstarea și înflorirea pravoslavnicei Ortodoxii din zona Olteniei. Locul său în istoria monahismului românesc este unul cu totul aparte, adăpându-se din tradiția filocalică a genealogiei paisiene și din pătrunderea mistică a ascetismului atonit.
Providența l-a adus pe lume la ceas de grea încercare pentru credința noastră străbună. A fost rânduit episcop în anii în care multe sate nu aveau biserici, preoții uitaseră de carte, iar cântăreții abia dacă știau să buchisească prin și așa puținele cărți liturgice. Toate aceste greutăți și altele mai mari decât acestea au fost trecute de Sfântul Ierarh, care a găsit întotdeauna putere și ajutor pentru a trece toate încercările ce-i stăteau înainte. Nimic nu s-a dovedit a fi cu neputință celui care fusese rânduit călugăr „din pântecele mamei sale”. Și cu toate acestea, ne putem întreba: cum și în ce chip, dincolo de această rânduială, Dumnezeu ne-a rânduit nouă românilor ceva atât de bun, pentru a ne adăpa precum cerbii din prospețimea izvoarelor duhovnicești? Răspunsul îl găsim cercetând tradiția filocalică a monahismului românesc. Altoit în mare pe moștenirea isihasmului paisian, monahismul românesc a apărut în pământul strămoșilor noștri prin rânduială dumnezeiască. Profund mistic și în totalitate hristocentric, acest filon de tradiție orientală a adunat în sine experiențe și mărturisiri, pilde de viață și sfințenie, frumos rânduite în catapeteasma unei genealogii seculare.
Tradiția paisiană la Cernica
În această atmosferă a respirat și Sfântul Calinic, călugăr mult încercat și șlefuit în lavra Mănăstirii Cernica. Acolo a învățat rânduiala isihasmului chinovial, deprinzându-se cu darul „Rugăciunii lui Iisus” de la încercații săi dascăli, între aceștia numărându-se mai cu seamă Sfântul Grigore starețul, om de aleasă trăire duhovnicească și experiență călugărească. În istoria monahismului românesc, școala sa de călugărie, Cernica s-a făcut cu adevărat peșteră nenumăratelor nevoințe și rugăciuni. Locul acestui spațiu de asceză și mistică ortodoxă în tradiția isihasmului paisian este delimitat de pr. prof. Dumitru Stăniloae în funcție de evoluția ideilor isihaste promovate de Sfântul Paisie Velicicovscki. „Despre Paisie” – spune el – „s-a scris foarte mult și în rusește, și în românește. Dar credem că o latură, asupra căreia ar trebui să se insiste mai mult, ar fi încadrarea lucrării duhovnicești și organizatorice a lui în ambianța românească în care a trăit, arătându-se, pe lângă ceea ce a dat el monahismului românesc, și ceea ce a primit el, cu mult mai mult, de la acesta. Ceea ce ni se pare că a adus el în monahismul românesc nu e preocuparea pentru rugăciunea lui Iisus – căci aceasta s-a menținut mereu între miile de sihaștri din munții țărilor române -, ci o introducere a acestei rugăciuni în viața de obște, și prin aceasta o înviorare a spiritualității isihaste în ea și prin ea o înviorare a vieții de obște. Paisie a venit din Sfântul Munte cu o obște româno-rusă preocupată de această rugăciune, și la aceasta s-au adăugat și unii călugări din Moldova. Dar încă Vasile de la Poiana Mărului afirma cu insistență că rugăciunea inimii nu e numai pentru sihaștri, ci și pentru cei din viața de obște. Dar oare nu e aceasta o influență a unui mod de participare a acestei rugăciuni în pământul românesc, care a luat o și mai mare dezvoltare în Mănăstirea Cernica? În orice caz, din întâlnirea dintre tradiția românească sihăstrească de mare adâncime și introducerea ei în cadrul obștii mari prin Paisie, a răsărit echilibrata viață duhovnicească din mănăstirile Cernica și Căldărușani. Restauratorul Cernicăi și inițiatorul marelui elan de viață duhovnicească imprimată acesteia a fost transilvăneanul Gheorghe, care a însoțit pe Paisie 24 de ani în Athos și în Moldova și se declară ucenicul lui” (Filocalia VIII).
Un monahism împletit cu muncă și rugăciune
Din experiența dobândită alături de Sfântul Paisie Velicicovski, Preacuviosul Părinte Gheorghe aduce în lavra de la marginea Bucureștilor dorința după adevărata viețuire în duhul. Simțindu-se nevoia unei revigorări spirituale, dar și practice, Sfântul Gheorghe așază alături de rugăciune și ascultare munca, împlinind astfel într-un mod practic dimensiunea duhovnicească a vieții călugărești. El a făcut aceasta „nu numai pentru a ajuta pe monahi să-și dobândească în mod sigur desăvârșirea nepătimirii, ci și pentru a-i face folositori obștii mănăstirești și chiar altor oameni care au nevoie de ajutor” (Ibidem, p. 548).
„Floarea cea aleasă a spiritualității cernicane”
Din această frumoasă tradiție s-a adăpat și Sfântul Calinic care, primind aleasă creștere duhovnicească, s-a făcut măslin roditor sub înrâurirea Sfințiților Părinți, punând în inimă exemplul lor și în ureche povețele lor. Într-o simbioză perfectă, în viața sa au fost legate laolaltă munca și rugăciunea, întocmai poruncii sfinte: „Roagă-te și muncește” (Ora et labora). „După călugăreasca rânduială”, a primit de la primul său stareț, preacuviosul Timotei (1807 – 3 martie 1816) drept duhovnic pe Pimen, unul din ucenicii starețului Gheorghe. De la el „a învățat să sape în lemn frumoase cruciulițe și l-a deprins cu acea neîncetată rugăciune a minții. După regula statornicită pentru cernicani de starețul Gheorghe, tânărul frate Constantin își împărțea timpul întru «cetirea dumnezeieștilor cărți» și întru rocodelii, adică lucrul cu mâna, și-și «omora trupul său cel încă crud» cu postul și cu rugăciunea. Se supunea, cu multă râvnă, «la toate nevoințele cele grele ale vieții monahale», în scurt timp ajungând «pe dascălii săi», și covârșindu-i «cu tot felul de fapte lăudabile și ostenelnice»” (Pr. Niculae Șerbănescu, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, în BOR, nr. 3-5/1968, p. 357).
Tot despre el, pr. prof. Dumitru Stăniloae mai spune: „Sfântul Calinic, floarea cea aleasă a spiritualității cernicane, unește în profilul lui duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea și înfrânarea cea mai severă, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obște și cu grija de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea de ctitor și ziditor de biserici. El cere în Povățuirile lui scrise, în primul rând, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și fapte de smerenie, de ascultare, dar mai spune și că «rugăciunea lui Iisus să o avem neîncetat în gură și în inimă». Am putea să avem aici o «spiritualitate integrală»” (Filocalia VIII, p. 548).
În școala nevoințelor de la Cernica, Sfântul Calinic ajunge să practice un ascetism sever, dublat de rugăciune și intensificat printr-un riguros program liturgic. Toate aceste elemente definesc foarte bine conturul frumoasei sale staturi duhovnicești, atât de bine surprinsă de protos. Ioanichie Bălan în paginile „Patericului românesc”, unde este așezat alături de ceilalți sfinți de seamă ai neamului nostru. „Cuviosul Calinic, încă pe când era călugăr tânăr la Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, își împlinea regulat canonul și pravila cu multă osârdie și se lupta împotriva somnului. Dormea numai trei ceasuri pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colț al chiliei, după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinții la ascultările cele mai grele ale mănăstirii” (Ediția a II-a, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, p. 424).
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 4 martie 2013)
