În contextul dezbaterilor din spațiul public referitoare la familie și căsătorie, vă propunem un studiu al Arhiepiscopului Timotei al Aradului care prezintă raportul dintre Biserică și familie.
În studiu, IPS Timotei evidențiază motivele care stau la baza grijii episcopilor pentru instituția familiei. El prezintă asemănările dintre cele două instituții, unde responsabilitatea principală revine capului familiei, respectiv Bisericii.
„Relația însăși dintre membrii Bisericii în ansamblu sau parte este cea dintre cei ai familiei, adică părinți, maici, fii și fiice, frați și surori”, explică ierarhul.
„Asemănarea acesteia (familiei, n.r.) cu Biserica, al cărei cap este Hristos Domnul, indică și locul episcopului ca unul ce Îl reprezintă pe Mântuitorul Însuși. El trebuie să aibă priceperea purtării de grijă pentru biserica în înțelesul obștii locale ca și aceea de biserica din familie”.
În acest context apare raportul de ansamblu „dintre familia Bisericii și biserica familiei, fiecărui membru al raportului revenindu-i un rost în obște”.
Redăm în continuare textul integral al studiului „Grija episcopului pentru familie” realizat de Arhiepiscopul Timotei al Aradului:
Grija episcopului pentru familie
Titlul meditației comportă o lămurire de la început, socotindu-se că familia trebuie să se bucure de un sprijin general, deci și din partea Bisericii, în mod deosebit prin grija episcopului.
E nevoie a sublinia că această grijă trebuie purtată nu doar de instituții sau asociații, ci și de persoanele reprezentative care îi dau și conținutul dorit. Firul conducător este cel al raportului dintre episcop și familie, adică de la conducerea bisericească până la cea mai mică alcătuire a obștii creștine.
Relația însăși dintre membrii Bisericii în ansamblu sau parte este cea dintre cei ai familiei, adică părinți, maici, fii și fiice, frați și surori. Ierarhizarea precisă, ca dealtfel și drepturile și obligațiile fiecăruia în parte, ca și a tuturor împreună, precum se spune de obicei, este o dovadă a alcătuirii firești pentru societate. Responsabilitatea principală revine capului familiei.
Asemănarea acesteia cu Biserica, al cărei cap este Hristos Domnul, indică și locul episcopului ca unul ce Îl reprezintă pe Mântuitorul Însuși. El trebuie să aibă priceperea purtării de grijă pentru biserica în înțelesul obștii locale ca și aceea de biserica din familie.
Așadar, este vizat și un raport de ansamblu dintre familia Bisericii și biserica familiei, fiecărui membru al raportului revenindu-i un rost în obște, pentru cel din fruntea acesteia fiind limpezi cuvintele apostolului neamurilor: ”Eu voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul așa, altul într-alt fel.
Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: bine este pentru ei să rămână ca și mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.”[1] De asemenea și sfatul ”dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”[2] Dintru începuturi istorice până azi, socotind și pentru viitor, familia rămâne în preocuparea constantă pe un loc central.
Dacă omul încă din antichitate era considerat un mic univers sau măsura tuturor lucrurilor, familia gravitează în aceeași sferă, fiecare membru al ei reprezentând întregul într-o unitate indestructibilă. De altfel, printr-o analogie, dacă societatea umană se proiectează în lume ca un corp, familia e constituită ca o celulă a acestuia.
Definițiile pot fi încă multe, dar aceasta e cea mai înțeleasă și folosită. Obișnuita definire a familiei este aceea de formă socială de bază, formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legați prin consanguinitate și înrudire, nucleu social elementar, întemeiat prin căsătorie, ”celulă socială” care unește soții și pe descendenții acestora.[3]
Din punct de vedere creștin definiția, în mod firesc, are pecete religioasă. După învățătura Sfintei Biserici, familia este un așezământ dumnezeiesc și temelia vieții de obște. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat și femeie, binecuvântată de Dumnezeu în fața sfântului altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om.
Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai, având ca preot și martor pe însuși Dumnezeu, după cum zice Sfânta Scriptură: ”Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe dânsul, bărbat și femeie i-a făcut pe ei: și i-a binecuvântat pe ei zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”[4]. Însemnătatea ei este ca cea dintâi formă a vieții de obște.
Pe ea se întemeiază celelalte forme ale vieții sociale.[5] Nu e de prisos întregirea înțelesului arătat în cugetarea părintelui Dumitru Stăniloae, prin aceea că: ”Hristos întărește din nou legătura căsătoriei și o înalță din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o prin participarea Sa la nunta de la Cana Galileii, în ambianța harică ce iradia din persoana Sa”.[6] Harul dat celor căsătoriți are efecte în societate și în Biserică. Taina Căsătoriei sau a Nunții este mai cuprinzătoare decât familia.[7]
Marele teolog român, între altele, se referă și la alți cugetători care susțin că societatea, deci și Biserica, este formată din unități duale, nu din indivizi, am zice din molecule, nu din atomi; celula familiei, deși nu se dizolvă în organismul bisericesc sau social, trebuind să fie în comunicare cu celelate[8]. Se poate deduce că și cei necăsătoriți aparțin familiei din care descind, deprinzând spiritul acesteia.
Nu ar fi fără interes în acest cadru a cita următorul text al părintelui menționat: ”Membrii ierarhiei bisericești nu pot fi decât bărbați, pentru că sunt chemați să fie organele văzute ale lui Hristos, unicul săvârșitor nevăzut al Tainei; iar Hristos a fost bărbat.
Femeile nasc și cresc pentru preoție pe copiii lor asemenea Maicii Domnului. Ele sunt mamele preoților și episcopilor, Dumnezeu exercitând prin ele cea mai mare autoritate spirituală asupra lor… Femeia are în liniștea ei o siguranță și o capacitate de a da încredere bărbatului, care, dincolo de demonstrația puterii, simte nevoia susținerii unei mame.
Ioan, apostolul, e încredințat de Iisus Sfintei Sale Mame, ca Mamei lui. ”Femeie, iată Fiul tău”. Episcopii au și ei mamele lor care îi îndrumează cu înțelepciunea lor și cu tăria lor de credință…Episcopul trebuie să fie necăsătorit, pentru că slujirea lui constă nu numai în săvârșirea personală a Tainelor și în învățarea personală a creștinilor în cele ale credinței, ci și în supravegherea acestor slujiri din partea preoților ca ajutători ai lui.
Ființa lui trebuie să fie ocupată întreagă de grija Bisericii să uite de orice interes al lui sau al familiei, asemenea lui Hristos, al Cărui reprezentant deplin este. Dacă prin celelalte Taine se pune o bază de viață nouă personală sau se promovează această viață, slujirea preoțească și arhierească se acordă celor ce au deja această viață și au dat dovadă că au colaborat cu adevărat cu harul la întărirea ei în ființa lor”.[9]
Ca o clarificare la ultimele enunțuri, același autor adaugă faptul că tradiția Bisericii așează Hirotonia după Botez, Mir, Pocăință și Euharistie, înainte de Nuntă și Maslu, întrucât prin primele patru Taine omul este pus într-o relație directă cu Hristos și numai indirect într-una de slujire cu oamenii, pe când în cele următoare, adică a Nunții și a Maslului, credinciosul e pus într-o relație strânsă cu semenul său; subliniind că persoana și comuniunea sunt doi poli inseparabili, vădind rodirea Tainelor în răspunderea reciprocă a oamenilor, spre mântuire.[10]
O însemnare specială se face asupra aceea că monahii, printr-o harismă care biruiește natura, reușesc să se mențină cu un efort în afara relației de căsătorie și a complexului de relații necesare și de probleme impuse de ea, ținându-se într-una nemijlocită și oarecum strict personală cu Mântuitorul, de unde și intrarea în monahism e consacrată nu printr-o taină, ci numai printr-o ierurgie.[11]
Nu se poate uita ca pilduire pentru cele propuse rolul deosebit al mamelor multora din sfinții ierarhi ai Bisericii, dintre care Sfântul Vasile, Ioan Gură de Aur, Andrei Șaguna, Fericitul Augustin. De asemenea și cel de sfătuitori ai familiilor creștine, mergând până la cele imperiale, pe care l-au ocupat Sfinții Ambrozie al Mediolanului și patriarhul Fotie al Constantinopolului. Totodată, autoritatea pe care au avut-o cei mai mulți asupra oamenilor, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul în rezolvarea unor conflicte privind ținuta creștină în viața personală și a familiilor.[12]
Cu precădere apare răspunderea Bisericii față de educația creștină a copiilor, care este rezultatul strădaniei tuturor membrilor familiei, chiar în extensiunea ei, privind rudele apropiate. Așa se explică și transformarea familiei într-o mică biserică, dorită de Sfântul Ioan Hrisostom, a tatălui ca episcop în mijlocul familiei, analog cu transformarea episcopului în tată sau părinte al credincioșilor lui. Ținuta din familie trebuie să se extindă și în societate, deci nu legată doar de cei nevârstnici, ci și de tineri, maturi sau vârstnici.
Concludent este îndemnul paulin pentru slujitorii Bisericii, iar pentru episcopi în mod aparte. ”Pe cel bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri ca pe frați. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le pe niște mame, pe cele tinere ca pe niște surori, în toată curăția.”[13]
Solicitările de ajutoare către Biserică sunt multe și oarecum se acoperă prin solidaritatea asigurată de conducerea acesteia în colaborare cu toți cei angajați prin conștiința lor. Asistența socială și medicală, s-ar putea zice întreaga misiune samariteană constituie o îndatorire permanentă bisericească. Sunt cunoscute faptele minunate ale unor sfinți pe acest plan, iar referirea specială la Sfântul Ierarh Nicolae este grăitoare. Unul din canoanele vechi prevede că ”dacă vreun episcop nu va ajuta cu cele necesare pe presbiter sau pe vreun cleric fiind sărac să se afurisească, iar stăruind să se caterisească, ca unul ce a ucis pe fratele său.”[14]
Se înțelege că ajutorul privește nu doar persoana, ci și familia, în primul rând cea a slujitorilor Bisericii. Așa cum se știe, o îndatorire, mai bine zis o grijă deosebită în sarcina episcopului este discernerea obiectivă în problemele matrimoniale, adică dispensele pentru Cununii și nu mai puțin divorțurile, fapt ce presupune o cunoaștere exactă a situației familiale a celor în cauză. Încă Sfântul Ignatie Teoforul, în secolul al doilea creștin, în epistola către Policarp a poruncit ca ”cei ce se căsătoresc să nu efectueze legătura lor decât cu aprobarea episcopului.”[15]
Desigur, prevederea are în vedere în tot timpul următor pe candidații la preoție aparte, ceilalți, după circumstanțe și cu observarea întregii legislații corespunzătoare. Nu trebuie uitat nici faptul că în antichitate Biserica dispunea de tribunalele proprii, prezidate de episcopi, pe considerentul nepotrivirii dezbaterilor creștine în mediul profan.[16]
În afara slujbelor liturgice ce le erau rezervate – hirotoniile, târnosirile, sfințirea Mirului – ei ocupau funcții de răspundere în stat, de multe ori devenind sfetnici sau consilieri ai conducătorilor. Oricum, problemele cu care este confruntat episcopatul și pentru rezolvarea cărora trebuie arătată toată grija, își găsesc rezolvare în numele Bisericii. Episcopul este peste ceilalți slujitori instituiți ca iconomi ai acesteia cel mai în măsură să arate competență și compatibilitate.
Restrângând aria acesteia doar la familie, s-ar putea spune că deși grija față de ea stă cu precădere în atribuția preoților și duhovnicilor, nu poate rămâne străină episcopului. De aceea am putea identifica grija episcopului cu grija Bisericii, atât locale cât și universale.
Ca pildă de luat, situația în care chiar dacă în opinia generală, ca membru al cinului monahal, episcopului nu i se potrivește slujirea Tainei Nunții, pentru o familie ce își pune temelia, totuși aceasta se împlinește cu știrea, dreapta socotință și dezlegarea sa. În astfel de situații se înțelege că e necesar un discernământ deosebit și care revine episcopului.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel arată că ”slăbindu-se legătura iubirii spirituale dintre om și Dumnezeu în societatea secularizată, familia conjugală se află într-o profundă criză spirituală, în stare confuză și fără orizont, fiind limitată la biologic și terestru.
Dificultățile cu care se confruntă în societatea contemporană nu sunt numai de natură economică (sărăcie materială tot mai evidentă, șomaj, nesiguranța zilei de mâine), ci și morală (avort, divorț, abandonul copiilor, libertinaj, droguri, trafic de ființe umane) și spiritual-religioasă (sectarismul, fanatismul și prozelitismul religios).
În fața acestor probleme, Biserica este chemată să acorde o atenție deosebită familiei creștine, apărând valoarea acesteia ca viață binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau vieții veșnice… În ciuda multor păcate și primejdii abătute asupra neamului omenesc, totuși familia a fost instituția cea mai stabilă în istorie.”[17]
Biserica noastră, mai ales cu începutul noului mileniu, a întreprins multiple activități în slujba familiei, căutând să asigure unitatea acesteia, neuitând situația migranților și asigurarea legăturii necesare între părinți și copii.
Câteva evenimente desfășurate sub titluri sugestive întregesc înțelegerea pe care o are Biserica în acest domeniu, în care misiunea ei trebuie să fie la înălțime. Amintim aparte Congresul Internațional ”Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin” (București, 25 – 27 septembrie 2001), Congresul Internațional de teologie ”Familia creștină, o binecuvântare pentru Biserică și societate”, (București, 1 – 3 noiembrie 2011) adică în anul dedicat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române familiei creștine, care are la bază Taina Sfântului Botez și a Sfintei Cununii.
În privința implicării episcopatului în acest cadru, de adăugat Colocviul ecumenic internațional ”A fi episcop astăzi, demnitatea și dificultățile unei misiuni” (Durău, 17 -19 septembrie 2002).[18]
ArharhiÎn comunicatul celui din urmă se arată: „Episcopul este părinte spiritual în Biserică și de aceea întreaga sa lucrare pastorală trebuie să facă din Biserica locală o familie spirituală care trăiește din iubirea Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. În faţa lui Hristos, arhiereul cel veşnic, episcopul este responsabil de toţi cei încredinţaţi lui spre păstorire pe calea mântuirii şi desăvârşirii spirituale. De aceea, el trebuie să se roage necontenit pentru mântuirea tuturor.”[19]
Conchizând asupra celor expuse e de subliniat că episcopul însuși aparține familiei în care s-a format și al cărei spirit îl însoțește în viață cu o experiență îmbogățită în marea familie a Bisericii pe care o conduce.
În virtutea stării de monah prin renunțarea la sine, are disponibilitatea pentru purtarea de grijă a tuturor, familiile credincioșilor având prioritatea așteptată, după cum rezultă din îndemnul apostolic, ca unul ce trebuie să fie prezent și în biserica mică. În solidaritatea celor ce alcătuiesc obștea, acolo unde i-ar înceta competența, apelează la cea sinodală în același duh.
Așadar, rămâne episcopului obligația de a purta de grijă familiei creștine în numele Bisericii, să-și împlinească menirea spre propășirea lumii și slava lui Dumnezeu.
† Timotei,
Arhiepiscopul Aradului
Note:
[1] I Cor. 7, 7 – 9;
[2] I Tim. 3, 5;
[3] Dicționar Explicativ al Limbii Române, București, 1975, p. 322, Dicționar de Filosofie, București, 1978, 261, Dicționar de etică pentru tineret, București, 1969, p. 187;
[4] Facerea, 1, 27 – 28; cf. Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, București, 1952, p. 428;
[5] Idem, p. 429 – 430;
[6] Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, București, 1987, vol. III, p. 183;
[7] Idem, p. 186;
[8] Idem, p. 193 – 194;
[9] Idem, p. 168 – 170;
[10] Idem, p. 176 – 177;
[11] Idem, p. 178;
[12] Episcop Vartolomeu Stănescu, Femeia în Biserică, familie și societate, Râmnicu Vâlcea, 2011, p. 100 ș.u.; Pr. Prof. I. G. Coman, Patrologie, București, 1956, pp. 163, 199, 230 – 231;
[13] I Tim. 5, 1 – 2;
[14] Pidalion cu orânduire nouă și tâlcuiri, București, 1933, p. 146 (59 apostolic);
[15] V, 2, conf. Pr. D. Stăniloae, o.c., p. 195;
[16] Pr. Prof. I. Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, București, 1987, vol. I, p. 150 ș.u.
[17] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Lumina Botezului și bucuria Familiei, București, 2012, p. 65;
[18] Idem, o.c., p. 256; Vestitorul Ortodoxiei, an XII, (2001 ), nr. 277, p. 1 ș.u.; conf. † Timotei, Episcop al Aradului, Episcopul – părinte spiritual într-un context secularizant. Lupta pentru rugăciunea și viața sfântă, în Teologie și Viață, an. XII, ( LXXVIII), nr. 9 – 12, 2002,p. 166 ș.u.;
[19] Agenția de știri Basilica, 19. 09. 2002, pct. 4.
Foto credit:
