Urmărind istoria omenirii și, mai cu seamă, istoria poporului ales, cel care primise sarcina păstrării nealterate a închinării adevărate la Dumnezeu, pe temeiul revelației divine, se poate observa limpede că neamul omenesc se afunda, din ce în ce mai mult, în pâcla păcatelor, nefiind în stare de a se ridica prin propriile lui puteri. Pierzând comuniunea cu Dumnezeu, popoarele pământului au căzut în idolatrie, iar poporul ales, deși a beneficiat de asistență divină permanentă, fiind adesea călăuzit de patriarhi, prooroci și drepți, a urmat aceeași traiectorie de îndepărtare și cădere din har. Toate mijloacele pedagogice utilizate de Dumnezeu, de la potop și până la dominațiile străine (egipteană, babiloniană și romană), n-au reușit îndreptarea, ci au sporit revolta, egoismul și fățărnicia.
De aceea, se impunea cu necesitate împlinirea planului veșnic al lui Dumnezeu cu lumea, în care întruparea Fiului lui Dumnezeu era o coordonată esențială. Iar întruparea nu se putea realiza fără apariția acelei persoane neprihănite, care să-L poată purta în pântece pe Dumnezeu. Ea este prefigurată în Vechiul Testament de scara care unea cerul cu pământul, care i s-a arătat în vis patriarhului Iacov în Betel, și pe care suiau și coborau îngerii lui Dumnezeu. Taina creștinătății, ne spune Sf. Ap. Pavel, pornește tocmai de la această realitate: Dumnezeu S-a arătat în trup (I Timotei 3, 16). Iar Nașterea Sa va fi supranaturală, după încredințarea profetului Isaia: „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu, și vor pune numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: „Dumnezeu este cu noi””.
Mai multe informații în Ziarul Lumina
