Pr. Nicuşor Beldiman: Avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român

Pr Beldiman

În cadrul cercului pastoral reunit al preoţilor din protopopiatul Sector 6 Capitală, desfăşurat joi la Biserica Sf. Vineri, pr. Nicuşor Beldiman, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, a susţinut un referat în care a vorbit despre unitatea naţională. „Avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni”, a îndemnat părintele.

Părintele a evidenţiat rolul important al Bisericii noastre în „promovarea conștiinței identităţii şi a unității spirituale a neamului românesc” şi a reamintit că „aceasta a slujit întotdeauna poporul român și a sprijinit aspirațiile lui”.

Părintele Nicuşor Beldiman a ramarcat importanţa construcţiei Catedralei Naţională care „unește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent eroilor neamului”.

Vă prezentăm cuvântul integral al părintelui Nicuşor Beldiman:


„Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la promovarea conștiinței identității și a unității spirituale a neamului românesc în contextul Marii Uniri din 1918”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2018 drept Anul Omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Credința creștină este, încă de la apariția poporului român în istorie, principalul element constitutiv al conștiinței de sine a românilor, al identității românești, alături de latinitate sau romanitate.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, subliniază că ,,este o realitate istorică incontestabilă faptul că etnogeneza românească și creștinarea au fost două procese concomitente și convergente. Încreştinaţi sau creștinați, adică uniți cu Hristos prin Botez, pe când se formau ca popor nou în istorie, românii poartă în sufletele lor pecetea tainei Crucii și Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie”.

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței identităţii şi a unității spirituale a neamului românesc. Aceasta a slujit întotdeauna poporul român și a sprijinit aspirațiile lui. În acest sens, marele istoric Nicolae Iorga scria: „Mitropoliții, episcopii, egumenii și așa de adesea ori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-și desface ochii de la cer (…), dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostași, mucenici și sfinți”.

Cultivând conștiința unității de credință și neam, Biserica Ortodoxă Română a contribuit la pregătirea marilor evenimente istorice, având ca scop unitatea naţională a românilor, şi anume: Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918, decisivă pentru constituirea statului național unitar România.

Sărbătorim în acest an, 2018, împlinirea Centenarului de la înfăptuirea Unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României, în anul 1918, după încheierea Primului Război Mondial. Intrarea României în această conflagrație mondială (4/17 august 1916) a urmărit, de fapt, întregirea neamului românesc și făurirea statului național unitar.

  1. Contextul istoric al Unirii de la 1918

Încă din timpul Primului Război Mondial, în perioada când România era în stare de neutralitate, la 4 mai 1915, tânărul om politic Nicolae Titulescu, într-un discurs rostit la Ploieşti, rezuma gândul tuturor românilor privitor la Ardealul care lipsea, atât de mult, ţării: „Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare. România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţă! Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom şti să-l luăm şi mai ales să-l merităm!“.

Contextul istoric folosit de românii transilvăneni este unul deosebit de favorabil: perioada imperiilor apunea, iar monarhia habsburgică nu făcea excepţie. Mişcările de eliberare naţională declanşaseră o reacţie în lanţ: la Praga şi Cracovia (28 octombrie 1918), la Zagreb (29 octombrie 1918), în Austria (30 octombrie 1918) şi Ungaria (31 octombrie 1918). În tot acest timp, românii din Transilvania organizau un Consiliu Naţional Român Central (3 noiembrie 1918), cu sediul la Arad, întărit de o serie de consilii naţionale, judeţene şi comunale, care urma să pregătească local Unirea. La 27 martie 1918, Basarabia arătase că unirea cu România este un fapt realizabil. În Bucovina, la 27 octombrie, se crease un Consiliu Naţional Român care formula dorinţa de unire cu România, fapt ce avea să se împlinească la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Un document de epocă, descoperit de mitropolitul Antonie Plămădeală în Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod, ne introduce în atmosfera pregătirii Unirii, în toamna anului 1918. Este vorba despre o scrisoare a lui Teodor Mihali, fruntaş român naţionalist, către episcopul de Caransebeş, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al României, datată 8 octombrie 1918. Ierarhul era invitat la un „sfat intim“ ce urma să aibă loc la 12 octombrie 1918, la Oradea-Mare. Comitetul Naţional întrunit la Oradea adopta o moţiune în care declara că românii transilvăneni nu mai recunosc Parlamentul şi Guvernul imperial, revendicându-şi, totodată, libertatea de acţiune. La 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre semnatari, dădea citire documentulului de la tribuna Parlamentului din Budapesta.

Ideea naţionalistă a fost susţinută şi de publicaţiile româneşti din Ardeal, în special de „Telegraful român“ (Sibiu), „Biserica şi Şcoala“ (Arad), „Unirea“ (Blaj) şi „Foaia diecezană“ (Caransebeş).

La 30 octombrie, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, a cerut episcopilor români, ortodocşi şi greco-catolici, să-şi precizeze atitudinea cu privire la Consiliul Naţional Român Central. Primul răspuns a venit din partea episcopului Miron Cristea al Caransebeşului, în forma unei adrese din 1 noiembrie pentru Consiliul Naţional Român, în care amintea dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa, iar „interesele de viaţă ale neamului românesc pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispoziţie şi faţă de neamul nostru“. De asemenea, printr-o adresă comună din 21 noiembrie, semnată de toţi episcopii ortodocşi şi greco-catolici din Transilvania, Consiliul Naţional Român era recunoscut ca for conducător al luptei de eliberare naţională şi se asigura aportul „din toate puterile la întruparea aspiraţiilor noastre naţionale“.

În noiembrie 1918, profesorul Nicolae Bălan de la Academia Teologică „Andreiană“ din Sibiu, viitor mitropolit al Transilvaniei (1920-1955), a făcut parte din delegaţia trimisă de Consiliile Naţionale din Sibiu şi Arad pentru a lua legătura cu conducătorii politici din România. Astfel, la 14 noiembrie, Nicolae Bălan a ajuns la Iaşi, unde erau refugiaţi membrii Guvernului român. Acolo a intrat în contact cu diferiţi demnitari de stat, dar şi cu reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, pe care i-a informat despre situaţia din Transilvania. De la Iaşi a trimis o scrisoare către Vasile Goldiş, prin care îi recomanda convocarea imediată a unei adunări naţionale, de preferinţă la Alba Iulia, care să „proclame alipirea necondiţionată la România“.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Consiliul Naţional Român Central din Arad, întrunit la 20 noiembrie, a fixat drept loc al Marii Adunări Naţionale oraşul Alba Iulia şi data de 1 decembrie.

În ziua de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor româneşti din Alba-Iulia chemau la slujba „învierii” şi „unirii” neamului nostru; aici s-au săvârşit Sfânta Liturghie şi Te Deum-uri. La sfârșitul Sf. Liturghii, episcopul Miron Cristea al Caransebeșului a citit rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii rostite a creat o emoție foarte puternică în rândul celor prezenți, încât întreaga biserică a intonat apoi imnul „Deșteaptă-te române”. ”Nu era nici un ochiu uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele lacrimi ale învierii noastre naționale” (Biserica și Școala, An XLII (1918), nr. 47, p. 2). După slujbă s-a întrunit Adunarea naţională constituantă, la care au participat cei 1.228 delegaţi oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor formelor de votare (de alegere a comisiei de validare a mandatelor) Biroul Adunării Naţionale a ales trei preşedinţi, dintre care doi erau episcopi: Ioan I. Papp al Aradului şi Dimitrie Radu de la Oradea. Al treilea, octogenarul Gheorghe Pop de Băseşti, şi-a încheiat discursul rostit pe Câmpul lui Horea prin cuvintele dreptului Simeon din Sfânta Scriptură: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit“. Principalul raport a fost prezentat de Vasile Goldiş, care a citit apoi istorica Declaraţie de Unire a Transilvaniei cu România. La ora 14, toți delegații s-au dus pe câmpul lui Horea în fața celor 100.000 de români. Între alții au vorbit și episcopul ortodox Miron Cristea al Caransebeșului și episcopul greco-catolic Iuliu Hossu al Gherlei.

„La fine, relatează presa vremii, luându-să amândoi episcopii de mână, episcopul Miron imploară în fața poporului, adunat sub cerul liber, pe câmpul, unde au fost trași pe roată Horia și Cloșca, ajutorul lui Dumnezeu asupra României Mari.”(Biserica și Școala, An XLII (1918), nr. 51, p. 3) .

Într-adevăr, prin acest important moment istoric s-a împlinit dorinţa de veacuri a românilor de a fi uniţi într-o singură ţară, iar mai târziu liberi şi independenţi, stăpâni pe propriile lor idealuri şi destine. În această memorabilă zi de 1 Decembrie 1918 în toate localităţile din Transilvania, clerul Bisericii româneşti a săvârşit slujbe, arătând credincioşilor lor importanţa marelui act înfăptuit în cetatea lui Mihai Viteazul, Alba Iulia. Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a avut urmări pozitive pentru noul stat român întregit și pentru Biserica Ortodoxă Română. La 18/31 decembrie 1919, în scaunul vacant de mitropolit primat al României a fost ales episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, care, în anul 1925, a devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, urmând apoi desfășurarea procesului de organizare unitară a Bisericii din întreaga Românie.

  1. Actualitatea cuvântărilor rostite de viitorul patriarh Miron Cristea cu prilejul Marii Uniri

După cum se ştie, numele întâiului Patriarh al României, Miron Cristea, a rămas înscris, pentru totdeauna, în Cartea de Aur, în care se află înscrise numele marilor bărbaţi ai ţării care au făcut parte din generaţia de aur a Marii Uniri din 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia. Evenimentele istorice de la sfârşitul anului 1918 l-au găsit pe Miron Cristea în scaunul episcopal de la Caransebeş, în care fusese ales în 1909, însă pe care l-a ocupat abia în 1910, din cauza tergiversării recunoaşterii alegerii de către guvernul de la Budapesta. Trebuie însă să amintesc că, încă cu câţiva ani înainte, în pastorala dată de sfintele sărbători ale Naşterii Domnului din 1913, el avea să rostească nişte cuvinte profetice, care anunţau ceea ce avea să se întâmple în 1918: ,,Sus inimile! Căci dacă nu mâine, dar desigur nu peste mult timp, ceea ce este al nostru, trebuie să ni se dea!” În ajunul zilei de 1 decembrie, Miron Cristea, în fruntea miilor de români bănăţeni, s-a îndreptat spre Alba Iulia, cetatea visurilor noastre, acolo unde avea să se înfăptuiască acea mare ,,minune” hotărâtă de cei peste o sută de mii de români, sosiţi din toate colţurile Transilvaniei. În faţa lor, episcopul Caransebeşului a înălţat o rugăciune, care ,,a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de faţă”. Iar după  ce s-a adus la cunoştinţa mulţimii Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, Miron Cristea a rostit o înflăcărată cuvântare, închinată ,,Măritei Naţii Române”.

Cuvântarea episcopului de Caransebeş este o evocare a istoriei zbuciumate  a românilor din Transilvania, mai ales a ,,robiei românilor din Transilvania  şi Ungaria, care a durat o mie de ani”!

„V-aş amărî prea tare sufletele, aş prea întuneca seninătatea acestui frumos practic dacă v-aş înfăţişa icoana amănunţită a lungilor noastre suferinţe din cursul acestor zece veacuri”, Fiindcă ,,orbiţi de gogoriţa ideii de stat naţional maghiar, politicienii unguri nu s-au ruşinat a născoci cele mai drăceşti căi  şi mijloace, cu scopul hotârăt de a ne desfiinţa şi maghiariza(…) Contele negru, Juliu Andrassy, pe care intenţionează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: ,,cauza naţionalităţilor din Ungaria este o chestiune de putere, nu de drept”! Mai ales ceea ce au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile (…) Ne durea mai mult încătuşarea sufletului nostru românesc şi răpirea şcolilor, căci n-am uitat nici o clipă admoniţia de la 1848 a marelui Bărnuţ: ,,Şi cu cât vor învăţa mai mulţi români la şcolile străine, cu atât va pierde naţiunea mai mulţi fii”.

Marele vis al unităţii naţionale avea totuşi să fie realizat după veacuri de uriaşe jertfe şi mult sânge românesc vărsat în lupte crâncene. Pentru că – spunea Miron Cristea – ,,idealul fiecărui popor ce locuieşte pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa naţională şi politică. Am fi nişte ignoranţi, vrednici de dispreţul şi râsul lumii, dacă în situaţia de azi am avea alte dorinţe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor putea răzbi astfel de producte şi manifestaţiuni ale geniului nostru naţional, care prin însuşirile lor specifice româneşti să contribuie la progresul omenimei” (…) Oricât de tare ar fi zidul Carpaţilor, care până acum ne-a despărţit de fraţii noştri – totuşi azi şi aici – în atmosfera tradiţiunilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exprim împreună cu scriitorul Rădulescu Niger: ,,Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare,/ de care timpul râde;/ Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare,/ când ele s-ar deschide”.

,,Ceasul deschiderii a sosit”! a exclamat Miron Cristea. ,,Nu putem şi n-avem lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei sunt şi trebuie să rămână şi în viitor inima românismului, dar simţesc că astăzi, prin glasul nostru unanim, vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească…”.

O magistrală cuvântare, scurtă dar plină de substanţă, a rostit Miron Cristea, cu ocazia primirii în Gara de Nord din Bucureşti, a delegaţiei românilor transilvăneni (Vasile Goldiş, Al.Vaida-Voievod, Miron Cristea şi Iuliu Hossu) care ducea Declaraţia de unire a Transilvaniei cu România: ,,Când am fost ultima dată aici – a spus Miron Cristea – nici unul din noi, nici măcar în vis n-a îndrăznit a visa că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoşesc: Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul, patriei mame, adică scumpei Românii!(…) Cu sentimente de adâncă şi veşnică recunoştinţă pentru tot ce aţi făcut pentru noi, atât acum, cât şi în veacurile trecute, începând cu voievodul Ştefan cel Mare(Episcopia Vadului), Radu IV cel Mare(Episcopia Geoagiului), Mihai Viteazul(Episcopia Alba Iuliei) şi până la Constantin Brâncoveanu şi Carol I, dăm mulţumită milostivului Dumnezeu, pentru că pe noi, cei din generaţia de azi, ne-a învrednicit să trăim cele mai măreţe zile din întreaga viaţă de aproape 2000 de ani ai naţiunii noastre”.

Cea de a treia cuvântare a lui Miron Cristea a fost rostită, tot cu aceeaşi ocazie, lângă statuia lui Mihai Viteazul, în faţa unei imense mulţimi de bucureşteni: ,,Din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, noi cei patru soli venit-am în faţa feţei Majestăţii Sale Regelui ca să-i închinăm pe vecie acest pământ românesc. Venit-am în inima României, ca să-i vestim din acest loc marea bucurie că robia de aproape zece veacuri nu ne-a frânt. După aceasta, Miron Cristea a comunicat mulţimii Hotărârea adoptată la Alba Iulia, în 1 decembrie, anume ,,unirea pe vecie a întregului nostru pământ strămoşesc cu patria mamă, cu scumpa noastră România (…)”.

,,Noi, românii de dincolo de Carpaţi, venim la voi, fraţilor,  cu cea mai frăţească încredere şi ne alipim cu cea mai frăţească dragoste  de augusta dinastie română , având ferma convingere că aflăm în Majestatea Sa pe cel mai bun şi iubitor părinte, carele – în cele mai măreţe, dar şi cele mai grele clipe din viaţa naţiunii noastre, s-a ştiut inspira din izvorul celor mai curate idealuri ale întregului neam românesc”!

În cuvântarea rostită în Aula Universității din București la împlinirea unui an de la Marea Unire, viitorul patriarh sublinia următoarele: ,,Astăzi cea mai patriotică datorie a tuturor este a contribui la închegarea rândurilor pe toată linia și la cimentarea celei mai puternice solidarități interne, căci în afară vom fi considerați atâta, cât vom putea impune prin vredniciile noastre proprii și demnitatea noastră națională numai prin tăria solidarității noastre o vom putea apăra și salva”.

  1. Împliniri și deziderate. Actualitatea mesajului Marii Uniri: avem datoria să cultivăm darul unităţii

Este semnificativ faptul că Sfânta Treime este hramul catedralelor din marile oraşele transilvănene care au militat pentru Unire: Sibiu, Blaj, Alba Iulia şi Arad, deoarece Sfânta Treime devenise simbolul dorinţei de unitate într-un singur stat al celor trei mari provincii româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Astăzi avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni. Biserica Ortodoxă Română a sprijinit Marea Unire, fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a conştiinţei naţionale şi de afirmare a dorinţei de unitate naţională, în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Un simbol al înfăptuirii întregirii României, realizată prin jertfa ostașilor nostri, și, firește, tot prin iconomia Proniei, este construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Cel dintâi care a gândit o Catedrală a Mântuirii Neamului a fost Patriarhul Miron, unul din cei mai vaşnici luptători pentru Unire. Încă din anul 1920, la o şedinţă festivă a Sfântului Sinod, ideea Mitropolitului Primat al României şi chiar denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului au fost adoptate cu entuziasm. Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experiența Războiului pentru independență, iar apoi, după experiența Primului Război Mondial și după Unirea cea Mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoștință sau de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire și înstrăinare.

Cu ajutorul Preasfintei Treimi, prin eforturile și strădaniile Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ale Sfântului Sinod, ale clerului și credincioșilor,  după un secol, gândul Patriarhului Miron Cristea s-a împlinit. Așa cum subliniază Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ,,Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională este o necesitate practică și deodată are și o valoare de simbol, adică un simbol al unei biserici dedicate comemorării eroilor neamului poporului român din toate timpurile. Când vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat national. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă”.

Așadar, Catedrala Mântuirii Neamului, sau Catedrala Naţională, cu hramul principal Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, unește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent eroilor neamului. Comemorarea făuritorilor Marii Uniri și a contribuției istorice majore a acestora la îndeplinirea idealului național de unitate constituie o ofrandă de recunoștință, dar și prilej pentru generația actuală de a cunoaște mai bine virtuțile lor, de a le prețui și a le pune în lucrare, fiind chipuri de lumină și întărire spirituală pentru viața și lucrarea Bisericii astăzi, conștienți fiind că unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român unitar a fost încoronarea multor eforturi jertfelnice, spirituale şi materiale, de afirmare a conştiinţei naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

Bibliografie:

  • Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 2018 – Anul Omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, Cuvânt înainte la calendarul creștin orthodox 2018, p. 5-12.
  • Patriarhul Miron Cristea, Cuvântări şi predici ale unui tânăr teolog mai târziu cleric român în ţară sub stăpânire streină 1889-1909, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1928, 382+IV p.
  • Idem, Pastorale, predici şi cuvântări ţinute de Înalt Prea Sfinţia Sa Domn Domn Dr. Miron Cristea, Patriarh al României, vol. IV, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1938, 278+III p
  • Pr. Dr. Adrian Ignat, Contribuţia Bisericii la MAREA UNIRE, în ,,Ziarul Lumina”, 28 noiembrie 2017
  • Alexandru Briciu, Biserica și Marea Unire, în ,,Ziarul Lumina”, 01 decembrie 2009.

Foto credit: Robert Nicolae/basilica.ro

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente