În Biserica Ortodoxă luni, 3 martie 2014, începe Postul Mare care precede sărbătoarea Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care, anul acesta, o vom sărbători duminică, 20 aprilie. Astfel, perioada de postire din postul Sfintelor Paști anul acesta este de luni, 3 martie, până sâmbătă, 19 aprilie, inclusiv.
Mai multe informații despre istoricul și semnificațiile Postului Mare în Biserica Ortodoxă aflăm de la Părintele Prof. Dr. Ene Braniște din lucrarea Liturgica Generală apărută la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1993:
Postul Paștilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung și mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelență. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paști și ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioșilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor și a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ținut de Mântuitorul înainte de începerea activității Sale mesianice (Luca IV, 1-2) 42, de unde i s-a dat și denumirea de Păresimi (de la latinescul quadragesima) sau Patruzecime (ΤεσσαραÏ—οτή).
În general, Sfinții Părinți și scriitorii bisericești privesc acest post ca o instituție de origine apostolică. Dar în primele trei secole durata și felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexan-driei ș.a., unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alții două zile, adică Vineri și Sâmbătă înainte de Paști, alții trei zile, alții o săptămână, iar alții mai multe zile, chiar până la șase săptămâni înainte de Paști; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămâni înainte de Paști, pe când în Apus în aceeași vreme se postea numai patruzeci de zile.
Începând de pe la sfârșitul secolului al III-lea înainte, postul cel mare a fost împărțit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ținea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, și Postul Paștilor (postul pascal), care ținea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, și anume după uniformizarea datei Paștilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic, Biserica de Răsărit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de șapte săptămâni, durată pe care o are și astăzi, deși deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei și modului postirii au persistat și după această dată. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză, în grec. = Κυριαϗή της τυρινης, adică Duminica brânzei, în slavo-rusă = Nedelia Sîropustnaia sau proșenoe voskresenie, adică Duminica iertării) și postim până în seara Sâmbetei din săptămână Patimilor, inclusiv.
Precum am văzut, ultima dintre cele șapte săptămâni de post deplin, adică săptămână dintre Florii și Paști, pe care noi o numim a Sfintelor Patimi, nu era socotită în postul Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămână Paștilor, a „Paștilor” în sensul originar al cuvântului, adică Paștile Crucii sau al suferinței Domnului.
Denumirea de Păresimi sau Patruzecime (ΤεσσαραÏ—οτή, Quadragesima), care se întâlnește prima oară în canonul 5 al Sinodului I ecumenic, era deci perfect justificată pentru cele șase săptămâni care rămâneau și care constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.
Durata aceasta de 40 de zile a Postului Paștilor se întemeiază pe o tradiție vechi-testamentară, de atâtea ori atestată când e vorba de cercetarea și pregătirea sufletului prin măsuri divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ținut 40 de zile și 40 de nopți (Facere 7, 11-17); patruzeci de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinței (Deut. 7, 7 și 29, 5-6); Moise a stat pe munte 40 de zile pentru a primi Legea (Ieșire 34, 28); ninivitenii au postit 40 de zile pentru a se pocăi (Iona 3, 4-10); Iisus a postit în munte 40 de zile și 40 de nopți înainte de începerea activității publice (Matei 4, 1-2 și Luca 4, 1-2) ș.a.m.d.
Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă dinainte de sec. IV, ca timp de pregătire a catehumenilor pentru botez, adică pentru re-nașterea sau înnoirea spirituală. În creștinismul primar postul quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor; din sec. IV înainte, caracterul catehumenal al quadragesimei cedează din ce în ce mai mult celui penitențial; sub influența puternică a monahismului, întreaga Biserică creștină devine penitentă. Dar sensul inițial al postului rămâne același: urcușul spre eshatologie. Căci toate patruzecimile – atât cele din tradiția universală, cât și cele din tradiția biblică a Vechiului și a Noului Legământ – nu sunt decât perioade pregătitoare către „un cer nou și un pământ nou”, etape active către regenerarea omului și înnoirea universală, anticipată și chezășuită de învierea lui Hristos, serbată la Paști.
Postul Paștilor este nu numai cel mai lung și mai important, ci și cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.
În sec. IV, de ex., canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea în Joia dinaintea Paștilor, dispune să se țină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Cam în aceeași vreme, Constituțiile Apostolice (cartea V, cap. 18) recomandă să se postească, în săptămâna ultimă, astfel: „În zilele Paștilor postiți începând din ziua a doua (luni) până vineri și sâmbătă șase zile, întrebuințând numai pâine și sare și legume și bând apă, iar de vin și de carne abțineți-vă în aceste zile, căci sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; iar vineri și sâmbătă să postiți, cei cărora le stă în putință, negustând nimic până la cântatul cocoșului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în șir aceste două zile, să păzească cel puțin sâmbăta, căci zice undeva Domnul, vorbind despre Sine: Când se va lua de la ei Mirele vor posti în zilele acelea”. În sec. VII, canonul 56 al Sinodului trulan (692) interzice, sub pedeapsa caterisirii și excomunicării, consumarea hranei provenite de la animale (carne, ouă, brânză), în timpul Păresimilor, osândind astfel direct obiceiul armenilor și al apusenilor de a mânca lapte, ouă și brânză în sâmbetele și duminicile acestui post. La începutul secolului IX, Can. 48 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului și Regulile Sfântului Teodor Studitul ne lasă să înțelegem că monahii, în tot postul Paștilor, nu mâncau decât o singură dată pe zi (seara), îngăduindu-se numai celor ce lucrau (fizic) să guste puțină pâine și la Ceasul IX din zi.
În general, deci, în vechime postul Păresimilor era mult mai aspru decât cum se ține azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abținere completă de la orice mâncare și băutură până la. Ceasul IX din zi (spre seară), afară de sâmbete și duminici, care erau exceptate de la ajunare.
Conform tradiției stabilite cu timpul în Biserică, în cursul Postului Mare se postește astfel: în primele două zile (luni și marți din săptămâna primă) se recomandă, pentru cei ce pot să țină, post complet sau (pentru cei mai slabi) ajunare până spre seară, când se poate mânca puțină pâine și bea apă; la fel în primele trei zile (luni, marți și miercuri) și ultimele două zile (vinerea și sâmbăta) din Săptămâna Patimilor. Miercuri se ajunează până seara (odinioară până după săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite), când se mănâncă pâine și legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână (luni-vineri inclusiv) se mănâncă uscat o singură dată pe zi (seara), iar sâmbăta și duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn și puțin vin. Se dezleagă de asemenea la vin și untdelemn (în orice zi a săptămânii ar cădea), la următoarele sărbători fără ținere (însemnate în calendar cu cruce neagră): Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinții 40 de mucenici (9 martie), Joia Canonului celui mare, înainte-serbarea și după-serbarea Buneivestiri (24 și 26 martie), precum și în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii și în Joia Patimilor. La praznicul Buneivestiri (25 martie) și în Duminica Floriilor se dezleagă și la pește (când însă Bunavestire cade în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă numai la untdelemn și vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin).
Din cele mai vechi timpuri, postul Păresimilor a fost ținut cu multă rigurozitate (de altfel, până astăzi, postul acesta este încă cel mai mult respectat în creștinătatea ortodoxă). Precum am văzut, Canonul 69 apostolic osândea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii și cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioșii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri și de vineri și pe cel al Păresimilor, neadmițând excepții decât în cazuri de boală.
Pentru a trezi sufletele credincioșilor și a le îndemna la căință și smerenie, Biserica a hotărât, prin canoanele 49 Laodiceea și 52 trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârșească Liturghie decât sâmbăta, duminica și sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămânii (de luni până vineri inclusiv) să se săvârșească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, care e mai potrivită pentru acest timp. Totodată, pentru a păstra caracterul sobru al Păresimilor, Biserica a oprit prăznuirea sărbătorilor martirilor în zilele de rând ale Păresimilor, pomenirile acestora urmând a se face numai în sâmbetele și duminicile din acest timp. Sunt oprite, de asemenea, nunțile și serbarea zilelor onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri și veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate și pocăință, specifică perioadelor de post. Odinioară chiar și legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile și spectacolele din acest timp.
Postul propriu-zis al Păresimilor este precedat de cele trei săptămâni introductive de la începutul perioadei Triodului (începând cu Duminica Vameșului și a Fariseului), oare pregătesc treptat și prevestesc postul mai aspru, care începe de la lăsata secului. Ultima dintre acestea face deja trecerea spre postul propriu-zis, pentru că în cursul ei este îngăduit numai consumul laptelui și al derivatelor lui, lăsându-se mai dinainte sec de carne (în seara duminicii a treia din Triod, adică Duminica Înfricoșătoarei Judecăți); de aceea săptămâna aceasta poartă denumirea de Săptămâna brânzei sau săptămâna albă (προνήστιμος sau τυροφάγος εÏδομάς, Sedmița sîrnaia). Toate serviciile divine din timpul Păresimilor sunt mai sobre decât cele din restul anului și îndeamnă la smerenie, întristare și căință. De aceea, postul Păresimilor și întreaga perioadă a Triodului are o importanță de prim rang nu numai în evlavia monahală, ci și în spiritualitatea sau viața religioasă ortodoxă a credincioșilor mireni în general; este timpul în care se spovedesc cei mai mulți credincioși, în vederea împărtășirii din ziua Paștilor, conform poruncii a patra a Bisericii.
Postul Paștilor e ținut și în Biserica Romano-Catolică; el ține 40 de zile, începând nu luni ca la ortodocși, ci în miercurea numită a Cenușii (Dies Ceneris), pentru că în această zi se practică la apuseni presărarea cenușii pe creștetul capului (rest din ceremonialul penitenței publice din vechime, moștenit de la evrei). Catolicii dezleagă postul în duminicile Păresimilor, mâncând de dulce.
