Marii oameni ai Antichității și Evului Mediu au avut parte de două neajunsuri majore. Fie ni s-au păstrat numai faptele lor mari, trecându-se sub tăcere momente care au fost semnificative în viața lor, dar care par insignifiante pentru biografi (în special perioada de tinerețe), fie au fost efectiv „mitologizați”, portretul lor devenind nimic altceva decât o palidă reflectare a faptelor reale. Aceste două caracteristici se regăsesc și cu privire la detaliile perioadei de tinerețe a Sfântului Constantin cel Mare.
Dacă vorbim la modul general, este clar că perioada de tinerețe a Sfântului Constantin cel Mare este cât se poate de pierdută în negura timpului. Biograful său, Eusebiu de Cezareea, îi dedică un singur paragraf, grăbit fiind să elogieze meritele, de altfel incontestabile, ale acestuia în ceea ce privește Biserica și cultura creștină. Iată ce ne dezvăluie Eusebiu: „Iată-l deci pe Constantin ajuns pe aceeași treaptă cu ceilalți părtași la cârma împărăției și – cu o vorbă a proorocului de altădată al lui Dumnezeu – viețuind în mijlocul lor. De altfel, Constantin fusese socotit de ei vrednic să primească înalta cinste încă din anii când abia pășise din vârsta copilăriei în aceea a fecioriei: noi înșine l-am putut vedea străbătând ținutul Palestinei în tovărășia celui mai vârstnic dintre împărați; oricine poftea l-a putut limpede vedea șezând de-a dreapta acestuia, dând încă de pe atunci o pildă de cumpănire împărătească. Nimeni nu i-ar fi putut ședea alături în ceea ce privește frumusețea și farmecul, precum și în ce privește înălțimea (și proporțiile) trupului; iar tinerii de vârsta lui îl știau de frică, atât de vânjos era, atâta era de puternic. Numai că zestrea lui sufletească îi întrecea cu mult calitățile trupești: înainte de orice, își înveșmântase sufletul cu podoaba cumpătării, căreia mai apoi se pricepuse să-i dea o neasemuită strălucire prin marea lui cultură, prin înnăscuta lui putere de judecată și prin înțelepciunea cu care îl dăruise Dumnezeu” (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, I, 19 ,1-2, în: „PSB”, vol. 14, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, București, 1991, p. 73). Am redat aici citatul în întregime, în pofida lungimii acestuia, pentru a-i păstra coerența. Însă acum este necesară o investigare mai atentă dincolo de artificiile retorice adesea inutile de care Eusebiu de Cezareea abuzează în prezentarea sa encomiastică. În esență, mărturiile sale nu sunt neapărat eronate, dar păstrează o anumită mitologizare a personajului descris, de care trebuie să ne debarasăm dacă dorim într-adevăr să ajungem la adevărul biografic despre existența Sfântului Constantin cel Mare. Dincolo de orice alt neajuns, o prezentare pur retorică și encomiastică transformă personajul principal într-un erou perfect, fără cusur, iar acest lucru conduce practic la o portretizare falsă și hiperbolică. Vom discerne în continuare care este adevărul din spatele spuselor lui Eusebiu de Cezareea.
Un militar priceput
Primul lucru pe care nu îl observăm în descrierea artificială a acestei perioade a vieții împăratului Constantin este acela al expedițiilor sale militare importante. Așa cum afirmă Paul Stephenson, în cursul anilor 290-300, Constantin își dovedise priceperea militară în bătălii importante, atât în zona Dunării împotriva cumplitului trib al sarmaților, cât și în Orientul îndepărtat împotriva perșilor (Paul Stephenson, „Constantine: Unconquered Emperor, Christian Victor”, Quercus, London, 2010, p. 113). Era un militar priceput, asemenea tatălui său, un om pregătit să ducă războaie de lungă durată. Acest fapt este confirmat și de victoriile sale majore de mai târziu împotriva unor adversari care stăteau mult mai bine, cel puțin din punct de vedere numeric, cum ar fi Maxentius sau Licinius. Eusebiu trece sub tăcere acest aspect semnificativ, rezumându-se doar să afirme că „împăratul cel mai vârstnic” (adică Dioclețian) îl purta pretutindeni cu sine ca pe un protejat și că el însuși îl văzuse în Palestina astfel. Este greu de crezut că Eusebiu a fost martorul unei astfel de scene de la bun început, deși nu imposibil, dar pare să epateze în acest context oricum puțin rupt de realitate. Este adevărat că Dioclețian l-a apreciat pe Constantin, dar acest lucru s-a datorat în primul rând faptului că era fiul și moștenitorul principal al lui Constantius Chlorus, devenit între timp a doua persoană ca importanță (Cezar) în partea apuseană a imperiului. În al doilea rând, Constantin dovedise pricepere pe câmpul de luptă în situații grele. Perșii și sarmații erau adversari redutabili ai Imperiului Roman, iar împărații romani sau viitorii împărați (auguști, cezari etc.) trebuia să fie și buni lideri militari. În mod clar, Dioclețian nu avea nevoie de un tânăr care să fie doar cumpătat, liniștit și care să îi țină de urât în lungile sale călătorii politice. El admira mai presus de toate curajul și priceperea militară a lui Constantin. Eusebiu de Cezareea preferă să omită aceste aspecte pentru că, în general, în primele patru secole, atitudinea Bisericii față de armată și de război a fost relativ oscilantă. Creștinismul și profesia de soldat păreau într-o antiteză deplină, cel puțin până când imperiul a devenit creștin. Poate de aceea, deși nu neapărat, Eusebiu se rezumă la a-l prezenta pe împăratul Constantin drept un tânăr liniștit, un fel de sfetnic imperial apreciat la curtea lui Dioclețian.
Cumpătare și cultură
O a doua prezentare abstractizată a împăratului Constantin de Eusebiu de Cezareea este aceea legată de înfățișarea și calitățile sale. Sfântul Constantin a fost un om puternic din punct de vedere fizic, dar nicidecum un uriaș, așa cum este prezentat aici. Nu credem, de asemenea, că tinerii de la curtea imperială începeau să se retragă numai la vederea zâmbetului său. Era vorba, poate, mai mult de faptul că era respectat (și fără îndoială invidiat) pentru poziția înaltă pe care o ocupa datorită meritelor sale personale, dar și datorită tatălui său. În ceea ce privește calitățile enumerate de Eusebiu, și anume: cumpătarea, cultura bogată, puterea de judecată și înțelepciunea, viața împăratului Constantin cel Mare ne confirmă, dar ne și infirmă unele aspecte. În mod clar, puterea sa de judecată a fost cea care l-a ajutat cel mai mult, îmbogățită desigur de harul lui Dumnezeu, să ia decizii uimitoare din punct de vedere militar, politic și eclezial. Discernământul împăratului Constantin cel Mare este confirmat de faptele sale. Fără îndoială, orice discernământ este însoțit și de înțelepciune. Se poate spune, așadar, că a fost și un împărat înțelept. Însă, temperamental vorbind, Constantin cel Mare se aseamănă din multe puncte de vedere cu Ștefan cel Mare. A fost un temperament mai degrabă coleric. Cu toate că a dat dovadă de mult calcul și judecată în ceea ce a făcut, în unele momente a acționat la supărare, iar efectele nu au fost dintre cele mai fericite, așa cum vom vedea. Nu este om fără greșeli, dar mitologizarea nu face cinste nimănui și cu atât mai puțin unui om important. În ceea ce privește cultura bogată de care vorbește Eusebiu, Constantin cel Mare a fost într-adevăr o persoană educată, care vorbea atât latina, cât și greaca, dar care nu a fost niciodată la nivelul unor împărați literați bizantini de mai târziu cum ar fi Leon al VI-lea cel Înțelept sau Constantin al VII-lea Porfirogenetul, pentru a da exemple din aceeași categorie. Era învățat, dar nu la un nivel enciclopedic așa cum încearcă să îl prezinte Eusebiu de Cezareea. I se potrivea mult zicala lui Goethe „o privire în cărți și două în viață”.
Așadar, avem în realitate de-a face cu un tânăr ușor coleric, dar cu o pricepere militară înaltă, cu un nivel de cultură important, dar nu enciclopedic, și cu o putere de judecată și un discernământ riguros. Se poate spune că ne aflăm în fața unei vieți care începe să înflorească în bine. Însă, pentru a putea înțelege precum se cuvine situația economică, politică și militară a Imperiului Roman din momentul respectiv, vom întreprinde o serie de analize ale acestor aspecte în materialele următoare. De asemenea, vom evidenția și relația dintre diverși împărați romani din secolul al III-lea și creștinism în general. Toate aceste amănunte trebuie scoase în evidență pentru a oferi o apreciere corectă a contextului social în care și-a desfășurat activitatea împăratul Constantin cel Mare.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 10 ianuarie 2013, apărut sub semnătura lui Adrian Agachi)
