La Sfânta Liturghie s-a citit ieri, 27 ianuarie, Evanghelia vindecării orbului din Ierihon. În cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul „Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul” al Reședinței patriarhale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că orbul vindecat devine pentru noi un îndemn la a căuta sănătatea și a da un sens duhovnicesc suferinței fără a cădea în credința greșită că boala este ceva firesc sau o fatalitate, după cum aflăm din Ziarul Lumina.
Patriarhul Bisericii noastre a arătat că Evanghelia citită ieri conține două învățături duhovnicești folositoare atât pentru viața Bisericii, cât și pentru viața fiecărui creștin: iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos și credința puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece.
Înțelegând că Iisus Hristos este singura lui șansă de a primi vederea, el cerea cu multă stăruință iubirea milostivă a lui Iisus, vindecătoare de nevedere trupească și izbăvitoare din robia orbirii sufletești. „Acest orb de la Ierihon, deși nu avea vederea cu ochii trupești, el avea o vedere duhovnicească, și anume vederea prin credință. Cu cât se apropia Iisus Nazarineanul mai mult de el, cu atât Îl striga mai tare în rugăciunea lui stăruitoare pentru că simțea puterea dumnezeiască din Iisus, puterea Lui dătătoare de sănătate și viață. Vedem că, deși orb din naștere fiind, acest om nefericit care cerșea ca să supraviețuiască la marginea drumului devine pentru noi o pildă de credință puternică și de rugăciune stăruitoare”, a spus Preafericitul Părinte Daniel. Preafericirea Sa a mai precizat că multa stăruință în rugăciune este importantă pentru creșterea credinței, deoarece aceasta trebuie alimentată prin relația cu Dumnezeu ca legătură vie. „Cea mai vie relație prin credință cu Dumnezeu este rugăciunea, deoarece prin rugăciune Dumnezeu nu rămâne undeva departe, ci El devine prezent în viața omului. Unii Sfinți Părinți spuneau că rugăciunea este însăși lucrarea lui Dumnezeu în sufletul omului, care antrenează pe om în relația de apropiere și conlucrare cu Dumnezeu. Rugăciunea este și expresia credinței, dar și sursă sau izvor de întărire în credință.”
În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar și pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus și orbului din Ierihon. Atitudinea descurajatoare a acestor oameni se regăsește și astăzi în unii oameni care încearcă uneori să-l împiedice pe cel bolnav să se roage sau să se apropie de Dumnezeu, întrucât ei nu participă la suferința celui bolnav, pe care o văd ca pe fatalitate. Întâistătătorul Bisericii noastre a explicat că această atitudine se datorează faptului că acei oameni „nu se gândeau că mai este posibilă vindecarea sau primirea vederii deoarece s-au obișnuit prea mult cu boala aceasta a orbului din naștere. Ea devenise firească; într-un fel, a devenit o fatalitate de care nu se putea scăpa. Mântuitorul însă nu consideră boala ca ceva firesc, ca o fatalitate, ci El este sensibil la suferința omului bolnav și dorește ca el să trăiască sănătos și bucuros, să poată vedea fețele semenilor săi, să poată admira creația lui Dumnezeu, să poată înțelege prin vedere taina vieții într-un mod plenar. Mântuitorul răstoarnă într-un fel această atitudine a unor oameni care considerau că viața orbului de la Ierihon nu mai poate fi schimbată, că el este sortit să trăiască cerșind și să facă eforturi pentru a supraviețui. Vedem cum uneori în loc să fie încurajat cel bolnav, este descurajat în cererea lui de vindecare din cauza prea multei obișnuințe. Când o stare rea devine obișnuință, oamenii o consideră firească; Mântuitorul, însă, nu consideră firesc tot ceea ce a devenit o obișnuință. O stare rea a sufletului sau a trupului nu este considerată firească chiar dacă ea a devenit o obișnuință. De aceea, Mântuitorul Hristos dăruiește acestui orb ceea ce numai El putea dărui.”
