Pelerini la București și la Basarabovo

Mii de credincioși se află în aceste zile la București, dar și la Basarabovo, în Bulgaria, pentru a i se închina Sfântului Dimitrie cel Nou. Deși tainică, ruga lor „se aude” parcă numai în limba română. Căci, și în satul bulgar, unde a trăit cuviosul călugăr, dar și în capitala noastră cosmopolită, au venit români de pretutindeni pentru a urca drumul de piatră al celor două sălașuri ale Sfântului Dimitrie.

Mi-a fost dat, în preajma marelui praznic al Cuviosului Dimitrie cel Nou din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor, să fiu unul dintre pelerinii tăcuți, veniți să i se închine în lăcașul sfânt. Însă, Domnul a vrut să refac, într-un fel, drumul călugărului de la casa sa din Basarabovo, Bulgaria, către cea din Dealul Mitropoliei al Bucureștilor și să parcurg într-o zi traseul pe care acesta l-a urmat în secole. Tot astfel, an de an, ortodocșii merg la Mănăstirea de Piatră din coasta Lomului sau la Catedrala patriarhală de pe malul Dâmboviței pentru a se ruga la Sfântul Dimitrie. În fiecare din aceste lăcașuri se rânduiesc mulți credincioși, dar și mai mulți, care nu au cum să ajungă acasă la cucernicul călugăr, se strâng în biserica din sufletul lor și își înalță ruga în gând. Cu aceeași discreție și smerenie creștină, în aceeași cadență lentă și răbdare molcomă, fie că sunt în Bulgaria, fie în România, ei parcurg acest drum al speranței și milostiveniei. Am urcat împreună cu ei treptele ambelor case ale Sfântului Dimitrie parcă alături de niște umbre. Chipurile lor însă, multe dintre ele, mi-au rămas întipărite în minte. Sunt fețele unor oameni răvășiți de griji și temeri pentru ai lor de acasă, a căror nădejde și-au pus-o în ajutorul sfântului și a minunilor sale.

La mănăstirea de piatră

E dimineața zilei de 23 octombrie, iar la poalele stâncii uriașe, ce adăpostește biserica săpată în piatră, sunt foarte mulți pelerini. Cu toate acestea, nici zgomotele pașilor lor, nici ale motoarelor de autocare nu reușesc să acopere liniștea din jurul muntelui. Toți au capul acoperit, mulți sunt în vârstă, respiră greu, unii se sprijină de brațul altora mai viguroși, însă nici unul nu rămâne jos, ci se avântă pe treptele abrupte ce duc la chilia Sfântului Dimitrie. Pare un tablou clasic, în care oamenii sunt puncte negre pe scara în zigzag a muntelui de cretă, mici constructori ce se sprijină de schelele de scândură. Sigur, drumul este spectaculos și numai cei care nu și-au adus aparat de fotografiat rezistă ispitei de a face poze. Însă, sus, în chilia Sfântului Dimitrie, liniștea este stăpână din nou, fiind spartă, din când în când, doar de fâșâitul hainelor care se ating. Aici, fiecare este singur cu fiecare și cu gândurile lui. Icoana sfântului, de dimensiunea unui om, pare că-i binecuvântează pe toți în parte atunci când se apleacă în fața ei. Prin găurile mici ale peșterei, intră raze de lumină ca niște fascicule laser ce trec de pe un obraz pe altul și stau acolo preț de o închinăciune. După ce au fost scanate de cineva nevăzut, chipurile lor parcă se ușurează de povară și strălucesc în bătaia lumânărilor pe care le aprind în sfeșnicul din grota deschisă.

Nu le-a fost greu să ajungă până aici, pentru că lăcașul Sfântului Dimitrie din Basarabovo se află la o aruncătură de băț distanță de București, dincolo de Dunăre, la 15 km de Ruse. Autocarul face o oră pe drum, dar nu este la fel de simplu pentru credincioșii din alte părți care străbat și câteva sute de kilometri pentru a ajunge la chilia călugărului. Nu mai punem la socoteală banii, pe care mulți îi strâng cu greu. În fața efortului lor fizic și financiar, a răbdării și abnegației, te simți tămăduit.

Satul Basarabilor

Satul Basarabovo nu este foarte mare, iar de sus, de pe munte, poți zări localitățile românești din stânga Dunării. Această așezare, cu biserici, cimitire și case vechi, a fost întemeiată de Ioan Basarab I, primul domn al Țării Românești. De-a lungul râului Lom, care străbate localitatea, și până la vărsarea lui în Dunăre, se găsesc peste 300 de chilii săpate în stâncă, 40 fiind biserici. La mică distanță de Basarabovo, este satul Ivanovo, ale cărui chilii de piatră, unele dintre ele aflate sub protecția UNESCO, atrag sute de credincioși.

Fiind o zonă de graniță și populată și de vlahi, și de bulgari, nu se știe care era naționalitatea Sfântului Dimitrie cel Nou. Din cauza războaielor și a prigoanei otomane, locuitorii se mutau de pe un mal pe celălalt al Dunării, cum a fost între anii 1769 și 1774, când, în urma Războiului ruso-turc, satul Basarabovo a suferit distrugeri foarte mari. Atunci, oamenii s-au refugiat în satul Slobozia de lângă Giurgiu, însă o parte dintre ei s-au întors spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Din însemnările unui învățător local, Nicolae Nemțov, ce a trăit pe la 1890, aflăm despre casa natală a Sfântului Dimitrie cel Nou, despre Biserica Sfântului Ioan la care obișnuia să meargă la slujba de duminică, despre faptul că, văcar fiind, nu era răsplătit decât cu pâine și sare. În acele vremuri, moaștele Sfântului Dimitrie se aflau deja la Mitropolia din București.

Pe Dealul Mitropoliei

Încă din 23 octombrie, la București a început pelerinajul la moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou. Aici, la casa în care acestea odihnesc de două veacuri, mulțimea de oameni care se adună de dimineața până noaptea târziu este copleșitoare. Jos, în valea aglomerată a Pieței Unirii, zgomotul, același de zi cu zi, se potolește direct proporțional cu apropierea de sfintele moaște. În fața raclei, doar ochii și mâinile mai vorbesc, rostindu-și durerea. Credincioșii se preling încet pe Dealul Mitropoliei ca un șarpe al casei care se strecoară pe lângă ziduri. Trupul lui a îmbrăcat culorile cernite ale oamenilor, cei mai mulți dintre ei în vârstă, care poartă hainele toamnei târzii. Îi recunoști pe pelerini imediat, chiar dacă îi întâlnești în altă parte decât la coada „despletită” peste mal. Dincolo de cizmele negre, fustele ori pantalonii așijderea, paltoanele în aceleași tonuri, căciulile gri și gențile mari, îi ghicești, pe străduțele lăturalnice sau în tramvaie, după aerul solemn din jurul lor. Atunci, simți că ai trădat ceva din tine, dar nu prea știi ce, pentru că tu, om al betoanelor și mașinilor scumpe, nu ai răgazul și îngăduința lor, nu ai căldura, dragostea și bunătatea de pe chipul lor. Te-ai pietrificat asemenea asfaltului care te-a zidit ca un meșter parșiv. Sunt două lumi care se înfășoară una în jurul celeilalte asemenea unui mărțișor. Este o mare lecție de cucernicie pe care o primește acest oraș pestriț și fariseic o dată pe an. Iar învățătura vine din Dealul Patriarhiei, de la moaștele Sfântului care ne binecuvântează cu această minune o dată pe an.

Catedrala patriarhală

Sfânta Biserică din Dealul Patriarhiei a fost ridicată pe la 1654-1658 de Constantin Șerban Basarab Cârnul și soția lui, Bălașa, și poartă, încă de atunci, hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. La scurt timp după sfințire, a fost transformată în Mitropolie, iar după Primul Război Mondial, în Patriarhie. Aici, la 13 iulie 1774, au fost aduse din Bulgaria moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov, prăznuit la 27 octombrie, și așezate într-o raclă de argint. De asemenea, în bisericuța săpată în stânca de la Basarabovo, se află o icoană cu o părticică din moaștele Cuviosului Dimitrie cel Nou. Icoana a fost dăruită de Patriarhia Română în urmă cu câțiva ani.

Din viața Sfântului

Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut în timpul împăraților româno-bulgari Petru și Ioniță Asan (secolele XII-XIII), într-un sat locuit de vlahi, Basarabov, din părinți ortodocși. Alte surse susțin că a trăit în secolul al XVII-lea.

Mai întâi a fost păstor de vite în satul natal, apoi a îmbrăcat haina monahală la o mănăstire din Basarabov, unde a trăit ca ascet, în peșteră, în liniște și rugăciune. A murit pe lespedea de piatră pe care dormea totdeauna, pe malul râului Lom. După mulți ani, râul Lom umflându-se, a dus cu el și moaștele Sfântului Dimitrie. Pronia cerească a făcut ca acestea să fie descoperite printr-o revelație unei fete bolnave și aduse la biserica satului Basarabov.

Auzind de minunile ce se făceau aici, domnii Țării Românești doreau să-i aducă moaștele la Târgoviște, însă Sfântul Dimitrie, nevrând să-și părăsească satul, domnii munteni au zidit o biserică în Basarabov, unde i-au adăpostit moaștele mai mult de două secole.

În timpul Războiului ruso-turc din Balcani (1769-1774), generalul rus Petru Salticov a vrut să le ducă în Rusia. Dar, la stăruința unui creștin român, Hagi Dimitrie, moaștele Sfântului Dimitrie au fost dăruite Țării Românești și așezate cu mare cinste în Catedrala mitropolitană din București, în tip ce mâna dreaptă a fost dăruită Lavrei Pecerskaia din Kiev.

Minunile Sfântului Dimitrie cel Nou

Două surori, Aspra și Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaștele Cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruță, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc și și-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie. Închinându-se la moaște, monahul Lavrentie a rupt și el o părticică din mâna sfântului, dar a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată și pierzându-și graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat și vindecat. Ioanichie, un episcop evlavios, paralizat, a fost adus la Basarabov și așezat lângă racla Cuviosului. După săvârșirea Sfintei Liturghii și a mai multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a însănătoșit și a dat laudă binefăcătorului său.

În timpul Războiului de Independență, din anul 1877, un colonel bătrân din București avea șapte feciori care au fost duși pe câmpul de luptă. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaștele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viață din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor și a așezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toți cei șapte feciori s-au întors sănătoși la casele lor.

În timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, câțiva bulgari au furat cu o mașină moaștele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din București, vrând să le ducă peste Dunăre, în țara lor. Dar Sfântul n-a voit să părăsească România. Prin minune, toată noaptea, bulgarii au înconjurat străzile Capitalei, dar n-au nimerit șoseaua care duce la Giurgiu ca să treacă Dunărea. Dimineață au fost prinși, iar sfintele moaște, aduse în catedrală.

În anul 1955, o femeie din jurul Bucureștilor avea soțul paralizat și bolnav de nervi. Nemaiputând îndura, a venit la Sfântul Dimitrie și a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul Cuviosului și să se închine cu credință la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă și a rămas uimită să-și vadă soțul înzdrăvenit. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 27 octombrie 2010)

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente