Cea mai bună definiție a omului, caracteristica lui esențială, aceea care îl face să fie el însuși, este recunoștința sau gratitudinea. Ceea ce îl deosebește pe om de animale, privilegiul său ca preot al creației, este de a-L slăvi pe Dumnezeu și de a invoca binecuvântarea Lui asupra altor persoane sau lucruri. Omul caută o lumină pentru a da răspuns la întrebările care se referă la sensul profund al realității; răspuns pe care nu-l poate găsi în el însuși, în progres, în știința empirică. Omul caută în experiența religioasă căile pentru a depăși caracterul său limitat și pentru a asigura căutarea sa umană precară. Oricât s-ar fi înșelat și încă se înșală că este autosuficient, el experimentează că nu-și este suficient sieși. Are nevoie de a se deschide spre ceva sau spre cineva care să-i poată dărui ceea ce-i lipsește, trebuie să iasă din el însuși și să se deschidă spre Cel care este în măsură să umple mărimea și profunzimea aspirației sale. Omul poartă în sine o sete de infinit, un dor de veșnicie, o căutare de frumusețe, o dorință de iubire, o nevoie de lumină și de adevăr care-l împing spre un Răsărit ce vine de sus.
Și omul știe că se poate adresa lui Dumnezeu, știe că poate să-L roage. Rugăciunea este limba pe care lui Dumnezeu îi place să o asculte. Și pentru că Dumnezeu ni Se face cunoscut ca o persoană în taina Sa, El se cunoaște prin rugăciune. Această chemare față de Dumnezeu este sufletul rugăciunii, care îmbracă atâtea forme și modalități, în funcție de istoria, timpul, harul și chiar păcatul fiecăruia care se roagă. Relația omului cu Dumnezeu, în numele Duhului Sfânt, se dezvoltă într-un climat de libertate minunată, de încredere deplină, de dragoste și bunăvoință. Dumnezeu este Tatăl, Cel apropiat, iubirea, prietenul meu, străin de tot ce este în viață străin, teribil și inaccesibil. Acest sentiment dulce de familiaritate și de garanție a lui Dumnezeu, al întâlnirii noastre egali, față în față cu Hristos, Prietenul nostru Însuși, această priveliște a luminii necreate, se reușește în rugăciunea curată. Există diferite forme de rugăciune, pentru că omul a dezvoltat diferite modalități de deschidere față de Celălalt și față de Cel de dincolo, dar care este Cel prezent, așa încât putem recunoaște rugăciunea ca o experiență în orice religie și cultură. De fapt, rugăciunea este locul prin excelență al gratuității, al recunoștinței, al tinderii spre Cel Tainic, spre Cel Neașteptat și spre Cel Inefabil. De aceea, experiența rugăciunii este pentru toți un dor mistuitor, un „har” care trebuie invocat, un dar al Celui căruia ne adresăm. Filozoful Ludwig Wittgenstein amintea că „rugăciunea înseamnă a simți că sensul lumii este în afara lumii”. În rugăciune se certifică faptul că am nevoie de un Cineva de „dincolo”. În această privire spre un Cineva se află esența rugăciunii, ca experiență a unei realități care depășește sensibilul și imanentul.
Ființa umană Îi poate aduce laudă lui Dumnezeu pentru această lume, oferind înapoi Creatorului din creația Sa, prin darea de mulțumire, prin exprimarea recunoștinței. Și prin acest act de a oferi, fiecare devine mai cu adevărat uman, întregit în plan personal. Ființa umană este nu numai o ființă liberă, ci și o ființă euharistică. Cel ce dă și împărtășește se bucură și se îmbogățește tot mai mult. De aceea, recunoștința este adevărata frumusețe a virtuților ce luminează în lume. Cel ce are recunoștință devine om minunat, frumos, copil autentic al lui Dumnezeu, care se preocupă să împărtășească darurile sale tuturor. Sfinții, ființe euharistice, cred, trăiesc și cunosc că Dumnezeu iubește fiecare făptură a Sa. Iubește pe tot omul și libertatea lui. Creștinul se desăvârșește prin iubirea tainică a lui Dumnezeu și de la sine întoarce toate darurile lui Dumnezeu, cu mulțumire și recunoaștere. Recunoștința și mulțumirea sunt semnele sănătății duhovnicești. Maica Domnului la Buna Vestire poate fi considerată ca fiind icoana și exemplul nostru. Primind mesajul Arhanghelului, ea răspunde plină de recunoștință: „Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luc. 1, 46-47). Atitudinea ei este una plină de recunoștință, euharistie și doxologie. Suntem cu adevărat umani atunci când rugăciunea este pătrunsă de spiritul recunoștinței. „Rugăciunea este o stare de continuă recunoștință”, insistă Sfântul Ioan de Kronstadt. Recunoștința, pocăința, cererea – aceasta este ordinea temeinică ce trebuie urmată atunci când ne rugăm.
Ca fii ai lui Dumnezeu, începem în primul rând prin a-L lăuda pentru fericirea Împărăției Sale. În Împărăția lui Dumnezeu vom fi cuprinși de o flacără nemistuită a iubirii și recunoștinței către El, Care ne-a mântuit prin toate lucrările iconomiei Sale dumnezeiești, pe care le vom înțelege ca exprimări ale iubirii Lui nesfârșite, pe care le vom contempla și de care ne vom bucura. (Articol apărut sub semnătura Arhimandrit Teofan Mada, inspector eparhial al Arhiepiscopiei Aradului și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 20 ianuarie 2013)
