În Omilia a 29-a, Sfântul Grigorie Palama face o exegeză a pericopei evanghelice care relatează episodul vindecării slăbănogului din Capernaum. De la bun început însă, suntem introduși, cu ajutorul figurilor de stil, în exegeza duhovnicească a textului sfânt văzut în ansamblul său.
Cuvântul Evangheliei se aseamănă cu un fagure de miere”, ne spune sfântul. Fagurele, mierea și laptele sunt comparații utilizate în această omilie. Imaginea mierii, reprezentând adâncurile de nepătruns ale cuvântului dumnezeiesc, este însoțită întotdeauna de trimiterea la comparația cuvântului sfânt cu laptele, element concret care închipuie aspectul practic al cuvântului Evangheliei, partea sa aplicativă. Mierea, fagurele de miere ilustrează, așa cum aminteam, adâncurile de nepătruns ale cuvântului dumnezeiesc, adâncuri în care se poate intra doar în starea desăvârșită a curățirii duhovnicești. Laptele însă reprezintă o trimitere directă la hrana potrivită pentru cei începători, nedesăvârșiți.
„Mierea nu curge, ci picură”
Este interesantă o altă imagine pe care o folosește Sfântul Grigorie: „Mierea nu curge, ci picură”. Cuvântul lui Dumnezeu este complex și nu poate fi cuprins la repezeală. Este nevoie de multă răbdare, rugăciune, smerenie pentru intrarea pe cărarea strâmtă a exegezei. Desigur că, pentru cei începători, cuvântul lui Dumnezeu este lucrător într-un mod diferit decât în cei înaintați. Sensurile se dezvăluie celor începători într-o manieră nu simplistă, relevând însă mai ales aspectele practice ale învățăturii. Laptele curge pentru cei începători, oferind din belșug adăpare. Însă, pe măsură ce omul crește în percepția duhovnicească, cantitatea devine calitate și profunzime: „mult belșug de hrană duhovnicească vom afla în textul pe care îl vom tâlcui astăzi. Sau mai degrabă vom afla o fărâmă din bogăția care zace învăluită în acest text. Iar fărâma aceasta ajunge tuturor și vom afla că îi și satură pe toți precum pâinile acelea cu care Domnul a hrănit în pustie miile de oameni și pe care le-a înmulțit prin împărțire”.
„Mierea lăuntrică” care sălășluiește în pericopa evanghelică a vindecării slăbănogului din Capernaum ne arată, anagogic, că intrarea Domnului în Capernaum trimite la o interpretare mai înaltă: „de vom gusta din mierea lăuntrică a textului, ca niște oaspeți duhovnicești, de vom lua pericopa Evangheliei în sens anagogic, vom vedea că cetatea în care a intrat este lumea. Iar slăbănogul este sufletul fiecăruia, care atunci când se întoarce de la păcat este purtat către Domnul de patru oameni închipuiți de patru lucrări duhovnicești: defăimarea de sine, mărturisirea păcatelor, făgăduința de a se depărta de rele și rugăciunile către Dumnezeu”.
Interpretarea Scripturii în duhul părinților
Scopul acestui articol nu este de a încerca catalogarea și încadrarea Sfântului Grigorie Palama într-unul din marile curente exegetice. Cu siguranță, Sfântul Grigorie este un reprezentant bine încadrat în tradiția exegetică patristică, și nu este locul aici de a demonstra evidența acestui fapt. Cu riscul de a mă repeta, voi cita din nou un mic fragment al unui teolog grec, fragment grăitor pentru evidențierea rolului sfântului în tradiția exegetică ortodoxă: „Într-adevăr, este foarte posibil ca Sfântul Grigorie Palama, după criteriile științei biblice contemporane, să nu fie considerat un ermineut al Scripturilor. Nu prezintă comentarii la Sfintele Scripturi, nici prelucrări sau interpretări ale textelor care să urmeze linia ermineutică, critica filologică istorico-sociologică, feministă sau alte tendințe. În fine, nu pare să întrebuințeze metoda istorico-critică și nici vreo altă metodă pentru erminia fragmentelor Sfintei Scripturi, care abundă în lucrările sale (atât din Vechiul Testament, cât și din Noul Testament). Chiar și cele 63 de omilii ale sale, care se referă la pericopele evanghelice ale duminicilor, ale sărbătorilor împărătești, ale Maicii Domnului și ale sfinților, nu facilitează teologilor biblici înrolarea lui printre Părinții ermineuți, ceea ce nu împiedică să fie numit „diacon al cuvântului dumnezeiesc”.”
Mierea lăuntrică a textelor Scripturii nu poate fi sesizată în laboratorul disecțiilor științifico-teologice ale textului Scripturii. Bineînțeles, exegetul poate, și adesea chiar trebuie să se apropie de text, înarmat cu unelte necesare anumitor precizări de natură istorică, filologică, filosofică sau literară. Însă, în momentul în care dorește să se apropie de „mierea lăuntrică” a textului, este obligat să intre pe făgașul tradiției patristice. Asumându-mi un alt risc, acela al repetiției obsesive a coordonatelor unei adevărate exegeze biblice, trebuie să precizez că, pentru toți părinții, textul Scripturii este Cuvântul lui Dumnezeu, de care ne apropiem în stare de rugăciune, smerenie, curățire duhovnicească.
Scriptura, mai mult decât o carte a culturii mondiale
Exegeza biblică ortodoxă este adesea acuzată că nu promovează și nu își asumă vulgarizarea textului și a manierei de interpretare. Efortul substanțial de a găsi o limbă comună cu ritmul accelerat de distrugere a tainei și de epidermizare a oricărui sentiment, fie el de natură religioasă sau simplu estetică, ar putea fi, în ochii criticilor, o șansă pentru un dialog mult mai comod cu factorii desacralizării. Biblia ar putea deveni foarte ușor „pâine și circ”, o carte integrantă a culturii mondiale (cum de altfel și este, fără a complexa pe nimeni), „bună de citit în perspectiva culturalizării nivelatoare”. Coordonatele problemei sunt însă din start unele lipsite de temei: necredința nu poate asuma depășirea nivelului informativ. Acest nivel nu atinge nici măcar stadiul hrănirii cu laptele învățăturilor, amintit de Sfântul Grigorie. Textul Scripturii se adresează tuturor. Am putea spune că nici nu ar avea cum să mai fie vulgarizat. Problema este însă că nu toți își asumă mesajul, iar mierea cuvântului rămâne negustată. Revenim la repetiția de mai sus: rugăciunea, smerenia, curățirea și tot ceea ce ține de viața adevărată duhovnicească sunt căile care ne împărtășesc real de textul Scripturii. Toate celelalte căi, neduhovnicești, ne pot apropia doar superficial de cuvântul lui Dumnezeu. Asumarea este soluția propusă de Sfinții Părinți oricărui gen de desacralizare: „Așa cum mierea i se pare acră celui rănit la limbă, iar dacă primește tămăduire, poate să simtă din nou dulceața mierii, la fel și frica de Dumnezeu, care vine din propovăduirea Evangheliei, se revarsă în conștiință și face să se nască întristarea, când încă se mai cunosc rănile păcatelor, iar când acestea sunt lepădate desăvârșit prin puterea pocăinței, primesc în schimb bucuria cea duhovnicească.” (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 3 iulie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)
