ODIHNĂ ÎN PACEA ȘI IUBIREA PREASFINTEI TREIMI

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba Parastasului de 20 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Dumitru Stăniloae, Mănăstirea Cernica, 5 octombrie 2013:

Pomenirea celor adormiți în Domnul este un act de credință ortodoxă, întrucât ea se bazează pe credința că, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor (Facere 1, 27), sufletul omului este nemuritor (cf. Iov 12, 10; Daniel 5, 23; Ecclesiast 12, 7; Matei 22, 31-32; 17, 3-4; Luca 9, 30-32; 23, 43), chiar dacă trupul omului, după moartea fizică, se descompune și se risipește. Mai mult, sufletul nemuritor are, după despărțirea sa de trup, o viață intensă dacă omul este credincios și s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune.

Pomenirea celor adormiți în Domnul este un act de iubire pentru ei. Când ne rugăm pentru cei adormiți în Domnul arătăm că îi iubim și după moarte, iar sufletul lor nemuritor simte iubirea noastră! Ei cunosc momentele când îi pomenim și simt când împărțim milostenii pentru ei. Iubirea din rugăciunea pentru cei adormiți în Domnul este mai tare decât moartea și ea se arată atât prin cinstirea osemintelor lor, cât și prin modul în care îngrijim mormintele lor. Încă din primele veacuri, creștinii care mărturiseau credința lor în învierea lui Hristos și în învierea morților se deosebeau de păgâni și prin modul în care cinsteau trupurile celor adormiți în Domnul. În antichitatea păgână, locul unde erau înhumați oamenii se numea „necropolă„, adică „orașul morților„. Creștinismul a schimbat numele locului din „necropolă” în „cimitir„, adică „dormitor” unde se odihnesc vremelnic cei adormiți în Domnul până la învierea cea de obște. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață zicând: „De aceea se și cheamă locul acesta cimitir, ca să știți că cei răposați și depuși aici nu sunt morți, ci sunt culcați și dorm” (Omilia despre numele cimitirului și despre cruce, PG 49, col. 393). Deci, mort cu adevărat este numai omul necredincios, întrucât este despărțit de Dumnezeu. De aceea, noi nu considerăm morți pe cei decedați, ci îi numim mai degrabă „adormiți în Domnul„.

Pomenirea celor adormiți în Domnul este un act de speranță. Noi pomenim pe cei care au adormit în Domnul, adică „în nădejdea Învierii și a vieții celei de veci„. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creștinii care plâng pe cei morți să nu se întristeze peste măsură, ca păgânii cei fără de nădejde, ci să se mângâie având credința că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe toți cei decedați (cf. 1 Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu El (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18). În acest sens, lumânările pe care le aprindem pe morminte sunt lumânările credinței și ale nădejdii creștine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Unită cu rugăciunea, lumânarea aprinsă pe mormânt este o floare sau o lumină a iubirii noastre pentru cei adormiți, a credinței și speranței noastre că toți vom învia și ne vom reîntâlni față către față în iubirea nemărginită și dătătoare de bucurie a lui Dumnezeu. În simbolismul lor, lumânările ce se aprind pentru cei adormiți în Domnul semnifică viața omului care, trăind pe pământ, a răspândit multă lumină în jurul său. Încetul cu încetul, așa cum se topește o lumânare, trece viața fiecărui om, dar, când arde o lumânare, nu contează cât costă în bani ceara și firul de bumbac care ard, ci câtă valoare spirituală are lumina pe care această lumânare o răspândește în jurul ei. Pentru viața omului, contează mai ales câtă lumină a adunat el în suflet și câtă lumină a răspândit în jurul său prin credința sa în Hristos – Lumina lumii, prin rugăciune și prin fapte bune. În acest înțeles, prin persoana și opera sa Părintele Dumitru Stăniloae este o permanentă făclie de Înviere pentru teologia și spiritualitatea Bisericii noastre.

La Parastasul pentru cei adormiți întru Domnul, lumânările se aprind pe colivă și pe colac, pentru că atât coliva, cât și colacul sunt făcute din boabe de grâu, devenite simbol al credinței în înviere și al comuniunii frățești în Biserica lui Hristos Cel Înviat (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36 ș. u.), care se realizează prin rugăciunea împreună cu alții și pentru alții.

Iată ce spune însuși Părintele Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa despre rugăciunile pentru cei adormiți în Domnul:

Când cerem lui Dumnezeu «veșnica pomenire» pentru cineva, cerem să fie pomenit de Dumnezeu și în prezent, cum va fi pomenit în eternitate, deci să-l țină neîncetat viu. Dacă am cere ca Dumnezeu să-l pomenească numai de la judecata din urmă mai departe, ar însemna că Dumnezeu îl ține uitat pentru o vreme, iar după aceea iarăși își va aduce aminte de el. Noi nu cerem lui Dumnezeu să-Și aducă aminte numai câteodată de acela, ci să-l aibă neîntrerupt în amintire, în vecii vecilor. Prin rugăciuni, ținem pe cei ce au fost, veșnic vii. Nimeni nu se pierde definitiv.

Dar dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat se susține nu numai prin pomenirea în rugăciuni, ci și prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie, prin care intercalăm și pe alți oameni în acest dialog, făcându-i și pe ei să-l pomenească. Iar această pomenire a celui decedat de către noi, care săvârșim fapte de milostenie în numele lui, și de către cei care beneficiază de aceste fapte, e un dialog nu numai între noi și acela, ci și un răspuns dat apelului celui decedat și, lui Dumnezeu, pentru el. Această lărgire a dialogului se realizează de altfel și prin rugăciuni. Căci rudele care pomenesc pe cel adormit cer aceasta și preoților și celorlalți, pentru ca să fie atrași cât mai mulți în acest dialog cu cel adormit și cu Dumnezeu pentru el.” (Preot Profesor Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 347-348)

Dumnezeu e însetat să vadă darurile Lui transmise de la om la om, spune Sfântul loan Damaschin, adică să vadă bunătatea Sa înmulțindu-se între oameni prin străduința lor: «Aceasta o dorește și o voiește Milostivul, ca toți să ne facem bine unii altora, atât în viață cât și după moarte»” (Sfântul Ioan Damaschin, De iisquidormierunt in fide, P.G., 95, col. 361 C, la Preot Profesor Dumitru STĂNILOAE, op. cit., pp. 349-350)

Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiți de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie.” (Preot Profesor Dumitru STĂNILOAE, op. cit., pp. 349-350)

Comunitatea unită cu Hristos are legați de ea în dialogul amintirii și pe cei adormiți ai ei; și-L roagă și prin cuvinte pe Hristos, în dialogul ei cu El, să-i primească și pe ei, prin amintire, în legătură cu El și să-i ofere Tatălui, sau să-i unească cu Tatăl prin predarea Sa Tatălui împreună cu ei.” (Ibidem)

Pomenirea Părintelui Stăniloae în biserica Sfântul Nicolae a Mănăstirii Cernica, prin rugăciunile Parastasului de astăzi, la împlinirea a 20 de ani de la trecerea sa la Domnul, este un moment de cinstire a lui și de comuniune cu el în iubirea lui Dumnezeu, deoarece iubirea izvorâtă din rugăciune este mai tare decât moartea.

Părintele Dumitru Stăniloae a prețuit mult evlavia și lucrarea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica (†1868), stareț al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani(1818-1850) și episcop la Râmnic 17 ani (1850-1867), pe care l-a elogiat cu prilejul canonizării lui, în anul 1955, considerându-l un simbol al monahismului românesc care îmbină spiritualitatea isihastă cu lucrarea filantropică într-un mod profund și echilibrat.

Mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae și al soției sale Preoteasa Maria de la Mănăstirea Cernica se află în apropierea bisericii „Sfântul Lazăr”, ctitorită de starețul ardelean Gheorghe (†1806), originar din Săliștea Sibiului, canonizat de Biserica noastră în anul 2005.

În cimitirul Mănăstirii Cernica se află nu doar morminte ale monahilor, ci și mormintele unor ierarhi, ale unor profesori de teologie, ale unor preoți și ale unor mireni oameni de cultură, dar și ale unor oameni simpli.

Toți aceștia odihnesc aici, în pacea și iubirea Preasfintei Treimi și întru nădejdea învierii de obște și a vieții veșnice, despre care a scris mult și frumos Părintele Dumitru Stăniloae ca teolog al Crucii și Învierii lui Hristos și al luminii Preasfintei Treimi.

Cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, Părintele Dumitru Stăniloae a vorbit aici, la Mănăstirea Cernica, tocmai despre sensul vieții creștine ca existență îndreptată spre Înviere și spre Împărăția iubirii veșnice a Preasfintei Treimi.

Rugător și slujitor al Sfântului Altar în timpul vieții sale pe pământ, Părintele Dumitru Stăniloae este acum rugător și în ceruri pentru mântuirea oamenilor, pentru Biserică și popor, iar lumina vieții sale și a teologiei sale rămâne pentru noi toți o făclie de Înviere pe cale mântuirii și a vieții veșnice din Împărăția Preasfintei Treimi.

Pacea și bucuria Învierii sunt tainic cuprinse în toate scrierile sale teologice și duhovnicești.

Cu sfinții odihnește, Doamne, pe slujitorul și mărturisitorul Tău Preotul Dumitru Teologul, Părintele nostru!

Veșnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente