După modelul constantinian, marii voievozi din Țările Române acordau diverse miluiri, privilegii, dar mai ales proprietăți, am spune astăzi imobiliare, mănăstirilor care funcționau ca adevărate citadele ale spiritualității, dar și ale filantropiei. În Țara Românească și Moldova, mănăstirile au deținut proprietăți până la secularizarea săvârșită de Cuza, potrivit cererilor revoluționarilor pașoptiști. În Bucovina, ținut românesc aflat sub stăpânirea austriacă, situația a fost total diferită. Întâi de toate, primele măsuri ale autorităților de ocupație au fost de a avea o evidență clară asupra proprietăților, pentru ca astfel să poată percepe taxe și impozite, iar mai apoi să dinamizeze domeniile economice de interes. Prin aceste măsuri au fost vizate inclusiv proprietățile bisericești, ale marilor mănăstiri bucovinene, cum erau Putna, Sucevița sau Dragomirna. În acest sens, autoritățile austriece au înființat o instituție numită mai apoi „Fondul bisericesc ortodox” din Bucovina, menită să administreze toate proprietățile ecleziastice și care să distribuie veniturile, după necesități, instituțiilor cultice ortodoxe românești din această parte a imperiului austriac. După Primul Război Mondial, din cauza implicării factorului politic, s-au născut diverse controverse în legătură cu dreptul de proprietate și chiar exploatare asupra acestui fond bisericesc, pentru ca la instalarea regimului comunist să treacă în uzufructul total al statului. După 1990, controversele asupra dreptului de proprietate bisericească au reapărut, mai ales din cauza refuzului unor autorități ale statului de a le reda Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, moștenitoarea de drept a fostei Mitropolii a Bucovinei. Controverse asupra situației fondului bisericesc constatăm că există și în unele apariții istoriografice, mai ales din cauza neutilizării surselor documentare, în special austriece. Această temă, mai înainte de toate istoriografică, este tratată documentat și în mod obiectiv de Părintele Dumitru Valenciuc, în lucrara sa „Fondul bisericesc ortodox român din Bucovina. Probleme controversate”, apărută la „Biblioteca Miorița” din Câmpulung, în anul 2010. În cele 260 de pagini, autorul tratează această problematică de la originea fondului la situația juridică a bunurilor care au format fondul bisericesc, la recunoașterea de către autoritățile austriece a legalității dobândirii bunurilor de către Biserică, așa cum era în conștiința opiniei publice bucovinene, apoi la circumstanțele constituirii fondului bisericesc administrat de statul austriac ca parte distinctă în toată existența sa față de patrimoniul statului. Mai apoi, părintele Valenciuc detaliază asupra activității acestei instituții, cu investițiile făcute în domeniul culturii și al instrucțiunii (construcții și reparații de școli și biserici) sau pregătirea personalului silvic și salarizarea angajaților din fonduri proprii. Un capitol aparte din carte este dedicat perioadei românești (1918-1949), atunci când persoane din mediul politic, interesate de înavuțire, au declanșat o adevărată campanie de denigrare la adresa unor oameni ai Bisericii. Mai mult, s-a încercat chiar o preluare a administrării și, de ce nu, a confiscării dreptului de proprietate asupra fondului ecleziastic, demers încheiat cu demiterea mitropolitului Visarion Puiu în 1940. Cu toate acestea, statul român a recunoscut averea fondului ca proprietate a Bisericii ortodoxe din Bucovina, până în 1947. Din acest an, dreptul de administrare a domeniului bisericesc a fost preluat de către statul comunist, iar doi ani mai târziu instituția fondului a fost desființată. Volumul părintelui Valenciuc se încheie cu o bogată anexă care conține documente, multe inedite, grupate cronologic, care reflectă constituirea, funcționarea și dezvoltarea Fondului bisericesc din Bucovina, din perioada austriacă, românească interbelică și chiar postbelică, încheiată de preluarea totală în exploatare a domeniului ecleziastiac și chiar desființarea instituției Fondului. Acest volum constituie o abordare bine documentată, echilibrată, utilă pentru cunoașterea vieții religioase din Bucovina, dar mai ales pentru înțelegerea statutului pe care Biserica din această provincie românească l-a avut și chiar a încercat să-l promoveze după actul de reîntregire a neamului românesc de la 1918.
(Articol realizat de Adrian Nicolae Petcu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 14 ianuarie 2013)
