O nouă poartă a cerului în Mănăstirea Popăuți din Botoșani

Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat cu prilejul sfințirii noii biserici, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului„, a Mănăstirii Popăuți din Municipiul Botoșani, duminică, 4 mai 2014:

Sfințirea bisericii noi a Mănăstirii Popăuți, înălțată cu multă osteneală în apropierea bisericii „Sfântul Nicolae” din frumoasa ctitorie a Sfântului Domnitor Ștefan cel Mare, reprezintă un fericit și binecuvântat eveniment duhovnicesc pentru întreaga noastră Biserică Ortodoxă, dar în primul rând pentru obștea Mănăstirii Popăuți din Botoșani și pentru mulții credincioși care s-au atașat de atmosfera de rugăciune și evlavie cultivată în această oază duhovnicească, păstrând împreună mereu vie credința noastră ortodoxă strămoșească, dragostea și responsabilitatea față de tezaurul spiritualității și culturii creștine românești.

Biserica nouă, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului„, a fost ridicată în timp de șase luni în anul 2002, iar apoi pictată și dotată cu mobilier între anii 2006-2013, prin râvna și hărnicia obștii monahale de aici, cu sprijinul evlavioșilor creștini din ținutul Botoșanilor și din alte părți, pentru a răspunde, pe de o parte, închinătorilor iubitori de rugăciune și priveghere, din zi în zi tot mai numeroși, iar pe de altă parte, pentru a proteja vechea ctitorie ștefaniană, biserica „Sfântul Nicolae”, și spre a oferi specialiștilor răgazul și liniștea necesare cercetării, consolidării și restaurării acestui prețios locaș de rugăciune, spiritualitate și artă ortodoxă românească. În mod voit, această biserică nouă nu a fost construită cu turlă, pentru a nu umbri prin volum măreția și vizibilitatea bisericii „Sfântul Nicolae”, ctitorie a Sfântului Ștefan cel Mare.

Datând din anul 1496, această mănăstire veche și biserica ei voievodală au o inestimabilă valoare artistică și istorică, atât datorită picturilor interioare, cât și arhitecturii ei deosebite. Biserica „Sfântul Nicolae” din Popăuți a suferit necesare modificări în secolul al XVI-lea, fiind apoi renovată la începutul secolului al XVIII-lea, de Ana, soția lui Mihai Racoviță, domnitorul Moldovei. În anul 1750, sfântul locaș a devenit biserică de mănăstire, cu obște de călugări, fiind împrejmuită în acea perioadă cu zid de incintă, înzestrată și cu alte clădiri necesare vieții de obște, de către Matei Vodă Ghica. La sfârșitul secolului al XIX-lea, biserica era puternic degradată. Drept urmare, în anul 1897, ea a fost închisă, din cauza riscului de prăbușire. Un substanțial proces de restaurare a bisericii s-a desfășurat în perioada 1898-1908. Astfel, biserica, împodobită cu pictura originală, dar și turnul clopotniței au putut fi salvate. Locașul de cult a redevenit mănăstire după anul 1990, în vremea păstoririi noastre ca Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, iar, ulterior, în anii 2000, a început un amplu proces de reabilitare atât interioară, cât și exterioară a bisericii voievodale, situație care, din motive pastorale misionare, a impus ridicarea noii biserici, sfințite astăzi prin harul și lucrarea Preasfintei Treimi.

Sfințirea sau târnosirea unei biserici noi constituie în istoria unei comunități un moment sfânt și solemn, bogat în profunde semnificații, în care se aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat și, în același timp, se cere harul Lui sfințitor ca această lucrare – în cazul de față, rod al efortului jertfelnic al părinților din obște, al binefăcătorilor și al credincioșilor care participă la viața liturgică zilnică a acestui Sfânt Locaș – să fie sfințită așa cum se sfințesc darurile aduse de credincioșii unei biserici la Sfântul Altar.

Ca spațiu comunitar liturgic, biserica nouă este ofranda sau darul pe care oamenii îl aduc lui Dumnezeu, dar prin sfințire ea devine darul lui Dumnezeu pentru oamenii credincioși, deoarece ea este „Casă a lui Dumnezeu” (cf. Facere 28, 17) sau sfânt locaș al Preasfintei Treimi, în care creștinii se împărtășesc cu Sfintele și Preacuratele Daruri ale lui Dumnezeu, pentru a dobândi iertarea păcatelor, sfințirea vieții și mântuirea sau viața veșnică. De aceea, la sfârșitul slujbei de sfințire a bisericii se cântă: „Această casă (biserică), Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o, Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o și a sfințit sufletele noastre!”

Sfințirea unei biserici, în care se săvârșesc Sfintele Taine ale lui Hristos, este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu asupra credincioșilor prezenți la sfințirea ei și asupra întregii comunități în care și pentru care a fost construită și sfințită această biserică.

În rugăciunile de sfințire a bisericii se arată că biserica pe care oamenii credincioși o oferă în dar Mântuitorului Iisus Hristos ca ofrandă curată a credinței și dragostei lor jertfelnice, devine o adevărată „poartă a cerului” (cf. Facere 28, 17). Prin această „poartă a cerului” coboară spre noi Hristos – Împăratul Slavei, Care, după Învierea Sa, S-a înălțat întru slavă cu trupul la cer, așezând umanitatea Sa pe tronul slavei Preasfintei Treimi. Prin sfințirea unei biserici cu harul Preasfântului Duh, Hristos, Domnul puterilor cerești, împreună cu îngerii Săi, intră în mod tainic în această biserică și rămâne mereu prezent în ea prin Sfintele Taine și prin toate slujbele săvârșite în ea, dăruind celor ce se roagă în ea darurile Sale cerești: iertarea păcatelor, sfințirea vieții, fericirea netrecătoare a comuniunii omului cu Dumnezeu și arvuna vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu, după cum ne arată cele trei Sfinte Evanghelii care se citesc la sfințirea bisericii. Astfel, printr-o tainică legătură de iubire, care are ca rod zidirea unei biserici, oamenii credincioși Îi oferă lui Dumnezeu daruri materiale de pe pământ, iar El le oferă lor daruri spirituale cerești, arvună a Împărăției Preasfintei Treimi.

O biserică sfințită poartă întotdeauna numele unei persoane sfinte, adică numele ocrotitorului ei spiritual, de pildă, numele Maicii Domnului sau numele altor sfinți, pentru că în biserică se adună în rugăciune persoane umane botezate în numele Persoanelor Sfintei Treimi, adică în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh. Asemenea celor ce se botează, o biserică nouă se sfințește cu apă sfințită, se unge cu Sfântul și Marele Mir și apoi în ea se săvârșește Sfânta Euharistie, pentru a putea avea, astfel, o comuniune spirituală permanentă cu Persoanele Sfintei Treimi, cu Maica Domnului și cu toți sfinții din toate timpurile și din toate locurile, care au mărturisit dreapta credință în Sfânta Treime și au iubit Biserica lui Hristos.

Marea bogăție de sensuri duhovnicești a slujbei de sfințire a unei biserici ortodoxe ne invită întotdeauna la un pelerinaj atât în interiorul spațiului ei, cât și la un pelerinaj lăuntric, la o înaintare duhovnicească și la o înnoire a vieții personale, la urmarea lui Hristos prin interiorizarea vieții Sale în viața fiecăruia dintre noi (cf. Galateni 2, 20). În acest sens, după sfințirea unei biserici ortodoxe, toți credincioșii ortodocși prezenți la eveniment pot intra în Sfântul Altar pentru a săruta Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfânta Masă, deoarece toți, bărbați și femei, copii, tineri și vârstnici, sunt chemați să intre în Împărăția iubirii Preasfintei Treimi, fiecare rugându-se lui Dumnezeu să sfințească viața lui așa cum a fost sfințită biserica respectivă. Prin aceasta, se vede și legătura între biserica unei comunități și viața fiecărui creștin care sfințește spațiul și timpul vieții sale în lume.

Cu ocazia sfințirii acestei biserici noi din Mănăstirea Popăuți, felicităm pe Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, pe Părintele Arhimandrit Ioan Harpa, starețul actual al mănăstirii, și pe fostul stareț al ei, Părintele Arhimandrit Luca Diaconu, dimpreună cu întreaga obște a Mănăstirii Popăuți. De asemenea, felicităm pe toți ctitorii și ajutătorii acestui sfânt locaș, dar și pe toți clericii și credincioșii prezenți la acest eveniment sfânt, plin de solemnitate, spiritualitate și demnitate creștină, amintindu-ne cu bucurie și cu admirație de evlavia profundă, jertfelnică și pilduitoare a credincioșilor botoșăneni, evlavie care a rodit atât de bogat în viața plină de sfințenie a Sfântului Ioan Iacob, de la Crăiniceni, Dorohoi – nevoitor la Mănăstirea Neamț și în Țara Sfântă, a Părinților Paisie Olaru din Stroiești și Cleopa Ilie din Sulița – viețuitori la Mănăstirea Cozancea și apoi nevoitori și mari duhovnici în Munții Sihăstriei Neamțului, a Părintelui Dionisie Ignat din Vorniceni, nevoitor în Sfântul Munte Athos, ca și în viața multor ierarhi, preoți, monahi și credincioși îmbunătățiți și plăcuți lui Dumnezeu de pe aceste plaiuri.

Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat să binecuvinteze și să ocrotească această biserică nouă, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și să dăruiască pace și bucurie, sănătate și mântuire tuturor slujitorilor, închinătorilor și binefăcătorilor ei, întru mulți și binecuvântați ani!

DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente