Catedrala Mântuirii Neamului, care se ridică pe Calea 13 Septembrie din București, este închinată praznicului Înălțării Domnului. Dorința ridicării acestui edificiu reprezentativ pentru națiunea română a apărut după Războiul de Independență din anii 1877- 1878 și a însuflețit inimile multor patrioți, oameni de cultură și personalități bisericești.
După Războiul de Independență, când pe câmpurile de luptă din sudul Dunării Armata Română a plătit un scump tribut de sânge pentru eliberarea României de sub suzeranitatea Imperiului Otoman, s-a conturat în conștiința oamenilor politici și de cultură ai țării ideea unei singure națiuni române. Principele Carol al României a dorit ridicarea unei catedrale în capitala țării, ca simbol al unității sufletești a poporului român, dar și ca mulțumire către Dumnezeu pentru faptul că românii din Regat au fost izbăviți de ocupația turcească. În anul 1884, la trei ani după ce România a devenit oficial regat, s-a prevăzut suma de 5 milioane de lei de aur pentru ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului. Pe lângă motivația spirituală, atunci a fost exprimată și o motivație practică pentru care Bucureștiul avea nevoie de o mare biserică. La acea vreme s-a spus că nici unul din cele 100 de lăcașuri de rugăciune ale Bucureștiului nu este suficient de încăpător pentru a-i găzdui pe toți credincioșii care ar dori să participe la o slujbă de Te Deum săvârșită în prezența regelui sau la o Sfântă Liturghie săvârșită de mitropolitul-primat al României.
‘Tot poporul să dea obolul lui’
De o foarte mare frumusețe a fost apelul de la acea vreme a mitropolitului-primat al României Calinic Miclescu, care spunea că la ridicarea acestui lăcaș trebuie să participe tot poporul: ‘Dați, vă rugăm, credincioșilor, fiecare obolul vostru; darul cât de modest al săracului va fi tot așa de bine primit ca și acel al bogatului, precum a fost bine primit și banul văduvei din Evanghelie; veți avea neprețuită răsplată la Cel care a destinat pe om pentru nemurirea și fericirea eternă; dați și darul Domnului nostru Iisus Hristos și binecuvântarea Sa să fie cu voi cu toți’. În ciuda acestor bune intenții, cu trecerea anilor, proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a fost uitat, deși către sfârșitul secolului al XIX-lea se organizase și un concurs național pentru stabilirea unui amplasament și al unui proiect al lăcașului. Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei spunea în acei ani: ‘Catedrala din București este catedrala țării, este monumentul național cel mai important, căci prin el simbolizează în gradul cel mai înalt credința nestrămutată a poporului român în religia creștin-ortodoxă. El trebuie să fie conceput cu multă inimă și dragoste pentru credință și țară’. Deși trei decenii s-a vorbit despre ridicarea lăcașului, la începutul noului secol nu mai exista nici suma de bani care a fost inițial prevăzută pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului și nici o locație stabilită. Această atitudine a liderilor politici de atunci a fost aspru criticată de dramaturgul Ion Luca Caragiale. În articolul ‘Noi și Biserica’ din ziarul ‘Universul’ de la 7 ianuarie 1900, el scria: ‘Lumea noastră românească nu mai merge la biserică… toți sunt astăzi liber-cugetători. Părinții noștri… au crezut și s-au închinat și sufletele lor găseau mângâiere și tărie în închinăciune. Noi nu ne închinăm, zic liber-cugetătorii. Închine-se nerozii. Ghearele tale și colții tăi sunt deșteptăciunea și șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi. Nu te uita nici o clipă în sus spre cer; aici, pe pământ, se isprăvește totul pentru tine. Fiarele n-au nici biserici, fiarele nu se închină, fiarele n-au Dumnezeu’.
Ca o recunoștință pentru Marea Unire
După Primul Război Mondial, când pământul românilor a fost reîntregit și neamul a fost scăpat de Dumnezeu din o mare încercare, regele Ferdinand spunea la 10 mai 1920: ‘Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor românilor prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtor dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul ducându-ne la izbândă. Astăzi mai mult ca oricând suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea ‘Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu’. Această cântare trebuie să răsune în Biserica Mântuirii pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor românilor, ca semn de mulțumire pentru ajutorul celui Preaînalt și ca simbol al unității sufletești al întregului neam și veșnica pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite’. Apelul și dorința regelui au fost întărite și de mitropolitul-primat de la acea vreme Miron Cristea, care spunea: ‘Noi și poporul român am avut fericirea de a conduce țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea românilor într-un singur stat național. Deci și sfânta biserică pe care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins și opere tuturor românilor, ca un simbol al unității de neam și credință’. Odată cu ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, în 1925, iarăși a fost exprimată necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului care să fie și catedrală patriarhală, dar începutul războiului mondial și apoi instaurarea regimului ateu comunist au făcut imposibilă ridicarea lăcașului. După 1990, proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a fost readus în actualitate de vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, iar în anul 2005, catedrala nouă și-a găsit locul pe terenul din Calea 13 Septembrie. Între anii 2007 și 2010 au fost observate toate etapele necesare pentru pregătirea documentației ridicării lăcașului. În 2010 s-a organizat un concurs pentru atribuirea lucrărilor, iar în toamna acelui an au început primele lucrări la lăcaș. A fost organizat șantierul, au fost montați pereții mulați, iar pământul a fost excavat. După un an și jumătate de la începerea lucrărilor, acum se lucrează la definitivarea radierului casetat al lăcașului, adică la fundație, și au început să se monteze și primele elemente verticale care vor alcătui subsolul lăcașului. În fiecare zi lucrează în jur de 300 de muncitori, schimb de zi, care este suplimentat de un schimb de noapte când lucrează o echipă de 50 de muncitori.
De ce a ‘Mântuirii Neamului’?
Denumirea lăcașului de Catedrală a Mântuirii Neamului trebuie pus în legătură cu evenimentele istorice dramatice prin care România a trecut de la Războiul de Independență până la Revoluția din Decembrie 1989. ‘Numele de Catedrala Mântuirii Neamului s-a dat după ce am trecut prin experiența războiului pentru independență și ne-am izbăvit de robia străină. Iar apoi, după Primul Război Mondial și după Unirea cea Mare din 1918, ideea a fost reluată ca manifestare de recunoștință și mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire străină și dezbinare. Mântuirea, în expresia Catedrala Mântuirii Neamului, nu se referă la mântuire ca unire ontologică a omului cu Hristos, pentru că aceasta se realizează în orice biserică, ci are valoare de simbol ca înțeles de eliberare de asuprirea străină și de înstrăinare între noi înșine. Deci când vorbim de această mântuirea neamului înțelegem izbăvirea din situații dificile și ajungerea la o libertate de comuniune exprimată în unirea tuturor provinciilor românești. Noi păstrăm acest nume pentru că a devenit tradițional, dar se înțelege prin aceasta o catedrală patriarhală nouă sau o catedrală națională’, a explicat Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 24 mai 2012)
