Memoriile mitropolitului Antonie Plămădeală într-un volum de interviuri

Acum mai bine de un deceniu, la Editura Cum, din București, apărea un volum de interviuri luate mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului de către Dragoș Șeuleanu și Carmen Dumitriu. Ca autor a numeroase volume de istorie bisericească, omiletică și chiar literatură, probabil că era de așteptat ca însuși mitropolitul să-și scrie memoriile. Dar poate că, atunci când după o viață încerci să rememorezi cele trăite, de multe ori ai tentația să te autocenzurezi. Din acest motiv poate că mitropolitul ardelean a preferat să vorbească liber, provocat de jurnaliști care să-l investigheze amănunțit asupra celor petrecute în timpul vieții. În cele peste 300 de pagini, mitropolitul vorbește despre viața sa încă din vremea copilăriei din Basarabia natală, din satul Stolniceni de pe Cogâlnic, cu începerea Seminarului Teologic la Chișinău și absolvirea lui la București, din cauza refugiului de la 1944. Apoi, alături de Nicolae Bordașiu, a fost reprezentantul Facultății de Teologie din București în oficiul universitar, care acorda burse și cazare, strângea cotizațiile studenților membri în organizația națională studențească. Ne povestește cum a fost în preajma lui Sandu Tudor, când acesta a înființat și a îndrumat activitatea asociației „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim.

De altfel, tânărul Leonida Plămădeală era unul dintre cei 12 studenți pe care monahul Agaton Sandu Tudor dorea să-i inițieze în spiritualitate, în Rugăciunea inimii, ca oameni care să țină piept regimului comunist-ateu. Tocmai de aceea, un Leonida Plămădeală, Nicolae Bordașiu, Roman Braga și alți studenți de la Teologie și Medicină veterinară aveau să fie condamnați în 1949 pentru „uneltire contra ordinii sociale”, o încadrare juridică a așa-zisei activități legionare de care erau acuzați de autoritățile comuniste. Dar Leonida Plămădeală reușește să scape de arestare și mărturisește undeva că numai așa a scăpat de reeducarea de la Pitești. Reușește să-și dea licența la noul Institut Teologic din Cluj, pentru ca mai apoi, avându-l naș pe Agaton Sandu Tudor, să intre în monahism la Prislopul îndrumat de părintele Arsenie Boca. Deoarece fusese găsit de autorități, se mută la Crasna condusă de Sandu Tudor, pentru ca mai apoi să fie nevoit să peregrineze la Slatina lui Cleopa Ilie. Este primit de marele duhovnic moldav ca monahul Antonie Teologul și cunoaște reînvierea duhovnicească din nordul Moldovei, este profesor la școala monahală de la Râșca și are multe alte responsabilități, fiind printre puținii călugări cu studii superioare de teologie. Însă organele de represiune îl găsesc și-l arestează de praznicul Cuvioasei Parascheva din 1954, este anchetat la București și Galați, pentru așa-zisă implicare în cazul Vladimirești și cere rejudecarea procesului din 1949.

A fost șansa tânărului monah Antonie să fie prins într-o perioadă când represiunea scăzuse în intensitate, putând beneficia de un decret din 1955, care îi acorda o reducere a pedepsei. După eliberare își revede familia, apoi se întoarce la Slatina lui dragă. Însă bucuria duhovnicească este de scurtă durată. Fusese condamnat în 1959, iar regimul îi excludea din mănăstiri mai ales pe cei cu antecedente penale. A fost nevoit să lucreze la o fabrică de mase plastice din București, mereu cu gândul reîntoarcerii la viața monahală. Ajutorul a venit din partea patriarhului Justinian, care îl trimite cu bursă de studii în Anglia, iar mai apoi îl cheamă în treapta de episcop-vicar patriarhal. De acum, Antonie Plămădeală începe o nouă etapă a vieții, cea de ministru de externe al Bisericii Ortodoxe Române, pentru ca mai apoi să ajungă în scaunul episcopal de la Buzău, iar din 1982 la Sibiu, ca urmaș al lui Andrei Șaguna. Și poate că meritul său major în calitate de întâistătător al Bisericii ardelene este ridicarea incintei de la Mănăstirea Sâmbăta în duhul întâiului ctitor, într-o perioadă în care Bucureștiul cunoștea pierderea multor lăcașuri de cult. Toate acestea și multe alte amănunte din viața mitropolitului Antonie Plămădeală se găsesc în volumul apărut în 1999, și care astăzi poate că ar trebui republicat într-o ediție îngrijită după normele academice. (Articol realizat de Adrian Nicolae Petcu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 18 februarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente