La 15 mai 1948, printr-un ordin al ministrului afacerilor de interne, serviciile speciale au trecut la o amplă campanie de arestări în rândurile legionarilor, după tabele întocmite în arhivele fostei Siguranțe burgheze. Însă, pe lângă legionarii cunoscuți în evidențele fostelor organe de represiune, autoritățile comuniste au considerat că este momentul să înceapă instalarea terorii în rândul celor care reprezentau viitorul țării, adică în rândul tinerilor. Arestarea tineretului studențesc, dar și a celui liceal facilita măsurile luate de regim de reformare a învățământului în oglindă cu cel stalinist, prin închiderea a numeroase școli și transformarea altora după un tipar menit să fie permanent controlat și manipulat în interesul partidului unic. Numai pentru faptul că „ideile democratice” ale regimului nu-și făceau loc în marile școli românești sau pentru că numeroși tineri activaseră în organizațiile de tineret ale partidelor istorice sau în alte asociații studențești, sub acuzația de „activitate legionară”, au fost operate arestări la facultățile și academiile de teologie. Consecința imediată a acestor operațiuni ale Siguranței comuniste a fost închiderea școlilor teologice. După același scenariu s-au efectuat arestări în multe alte școli liceale și universitare. Un astfel de caz este cel al tânărului Constantin Voicescu, care în anul 1948 era student la Facultatea de Geografie din cadrul Universității București. Pentru legături cu alți tineri, dintre care unii activaseră în Frățiile de Cruce, la 20 ianuarie 1949 a fost arestat, anchetat în condiții extreme și condamnat prin Sentința nr. 538, din 15 aprilie 1949, a Tribunalului Militar București, la 4 ani de temniță grea. După respingerea recursului, tânărul Voicescu ajunge la Pitești, unde începuse reeducarea orchestrată din umbră de responsabili ai regimului comunist. Se îmbolnăvește de TBC, pentru ca în mai 1950 să fie mutat la penitenciarul sanatoriu de la Tg. Ocna. Aici ia contact cu Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide, condamnați pentru așa-zisă activitate în organizație politică interzisă, dar care după 1946 manifestau o trăire creștiună autentică, dezbrăcată de orice haină politică. Tânărul Voicescu învață din poeziile creștine care circulau în penitenciar și Evanghelia după Ioan răspândită pe bucăți de scândură unse cu săpun, practică Rugăciunea lui Iisus, așa cum făceau cei doi, de acum prieteni ai săi, Gafencu și Ianolide. La expirarea pedepsei, Voicescu primește încă 24 luni de detenție administrativă, fiind totuși eliberat la 14 iunie 1954. În conduita din libertate continuă să caute adevărul de credință și să-l trăiască. Își găsește un duhovnic în persoana lui Benedict Ghiuș. Caută literatură mistică la profesorul Alexandru Mironescu, îi cunoaște pe Daniil Sandu Tudor și Arsenie Papacioc și primește sfaturi de la profesorul Dumitru Stăniloae, care îl îndeamnă să urmeze Teologia. Se căsătorește, pentru ca după absolvirea institutului să urmeze calea preoției. Numai că regimul se pregătea de un nou val de arestări, după lichidarea revoluției de la Budapesta și retragerea armatei sovietice. La 30 octombrie 1958 este arestat din nou și anchetat la Ministerul de Interne. Este inclus într-un lot de 29 de persoane, sub acuzația de „constituire a unui grup contrarevoluționar”. Voicescu este considerat de organele de represiune vârful unei grupări a foștilor deținuți de la Tg. Ocna, care în libertate ar fi complotat împotriva regimului prin așa-zise întruniri legionare în timpul vizitelor pe care le făcea la mănăstirile Antim, Plumbuita, la biserici bucureștene sau la diferite ocazii, precum nunți, botezuri sau înmormântări. Este acuzat că această inițiativă o primise la Tg. Ocna de la Ianolide și Gafencu în perspectiva răsturnării regimului și venirii la putere a legionarilor. La proces, Voicescu refuză să recunoască cele declarate în ancheta penală. Cu toate acestea, prin Sentința nr. 844 din 28 august 1959 a Tribunalului Militar București, Constantin Voicescu a fost condamnat la muncă silnică pe viață. După respingerea recursului, la 30 decembrie 1959 Voicescu este mutat de la Jilava la penitenciarul Aiud. La 16 ianuarie 1963, printr-o decizie a unei comisii formate din reprezentanți ai Ministerului Justiției și ai Ministerului Afacerilor Interne, i se comută pedeapsa la 25 ani muncă silnică. La 25 iunie 1964 este eliberat de la Aiud. (Articol realizat de Adrian Nicolae Petcu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 22 februarie 2013
Mărturisitorul Constantin Voicescu în temnița comunistă
