Mărturii despre originea Sfântului Împărat Constantin: Genealogie imperială și creștină

În contrast cu abundența de informații pe care le avem despre viața Împăratului Constantin cel Mare după ajungerea sa în cadrul tetrarhiei aflate la conducerea Imperiului Roman, ne confruntăm cu o lipsă acută de surse în ceea ce privește copilăria și tinerețea sa în general. Cercetătorii au fost nevoiți adesea să formuleze ipoteze cu caracter strict arbitrar care să umple acest gol biografic. Vom încerca să oferim, în cele ce urmează, o descriere a celor mai plauzibile ipoteze.

Suntem obișnuiți să credem că privilegiul de a ajunge împărat sau rege a fost oferit întotdeauna pe bazele apartenenței la o familie de rang înalt. În realitate, au existat nenumărate cazuri în istoria Imperiul Roman în care au ajuns la conducere oameni cu o origine umilă. Unul dintre ei a fost și împăratul Constantin cel Mare. Acest aspect a fost ascuns o lungă perioadă de timp din cauza lipsei surselor cu privire la copilăria și tinerețea sa. De asemenea, eticheta curții imperiale cerea oarecum ca această origine umilă să fie cât mai bine camuflată. Era important ca împăratul să aibă o origine și o comportare nobilă. De exemplu, Dioclețian a fost la origini un simplu sclav. Însă, ajuns împărat, și-a schimbat numele de origine umilă, Diocles, în cel mult mai oficial, Dioclețian. La fel s-a petrecut și cu Constantin cel Mare, care a fost nevoit să „inventeze” o legătură cu binecunoscuta gens Flavia. S-a afirmat fie că tatăl său a fost o rudă îndepărtată a lui Claudius II Gothicus (268-270), fie inclusiv că ar fi fost nepotul său direct. Ambele afirmații nu sunt, însă, nimic altceva decât modalități de a lega dinastia constantiniană de una dintre familiile cu tradiție în istoria romană (mai multe informații la Paul Stephenson, „Constantine: Unconquered Emperor, Christian Victor”, Quercus, London, 2010, pp. 3-4).

Constantius Chlorus

Tatăl împăratului Constantin cel Mare, Constantius Chlorus, nu a avut o origine nobilă. Ne este practic imposibil să determinăm care este locul sau timpul nașterii sale. Tot ceea ce știm este că a avut o ascensiune militară fulminantă, fiind un general priceput și destoinic, calități care s-au transmis mai târziu și fiului său, Constantin. Un alt aspect esențial al personalității sale consta în toleranța pe care o avea față de creștini în general, ceea ce a avut, de asemenea, un impact asupra fiului său. În timp ce alți conducători romani ai vremii respective precum Galerius, Dioclețian sau Maximian au pornit o prigoană sângeroasă împotriva creștinilor, dovedind astfel că nu înțelegeau ce înseamnă de fapt noua credință născută în sânul Imperiului, Constantius Chlorus a încercat și a reușit să rămână tolerant față de creștinii din regiunile pe care le conducea. Așa cum afirmă Eusebiu de Cezareea: „În anii celor patru împărați care-și împărțiseră cârma domniei, Constanțiu a fost singurul care a avut o înțelegere a lucrurilor cu totul străină celorlalți, punând pentru sine temei de dragoste din partea lui Dumnezeu, Cel mai presus de toate. Încât în timp ce aceia sugrumau și sfâșiau Bisericile lui Dumnezeu din înalt până la pământ, nimicindu-le locașurile de rugăciune până la a nu li se mai vedea temeliile, acesta și-a păzit mâinile curate de pângărirea cu astfel de nelegiuire, nevrând să li se asemene în niciun fel și în niciun chip. Cei trei și-au pătat stăpâneștile tărâmuri, căsăpind bărbați și femei de același sânge și cu frica lui Dumnezeu; Constantius, în schimb, și-a păstrat sufletul nepătat” (Eusebiu de Cezareea, „Viața lui Constantin cel Mare”, 13.1, în: P.S.B., vol. 14, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, București, 1991, pp. 69-70). Mărturia lui Eusebiu de Cezareea este una profund encomiastică, având în vedere că se încerca și o stabilire a unei „genealogii” creștine pentru Constantin cel Mare. În realitate, însă, Constantius Chlorus nu a fost niciodată creștin, iar Eusebiu trece sub tăcere o eventuală convertire a acestuia, limitându-se doar la sublinierea toleranței sale față de creștini. Episodul al doilea povestit din viața lui Constantius Chlorus în care se afirmă că acesta ar fi chemat toți slujitorii săi și le-ar fi cerut fie să jertfească „demonilor”, fie să plece din palatul său, alegându-și astfel slujitorii „credincioși” (vezi „Viața lui Constantin cel Mare” 16.1, în: op. cit., pp. 71-72), este fără îndoială o pură fantezie a autorului menită să scoată în evidență monoteismul încă nedovedit istoric al lui Constantius Chlorus. Este clar că șansele ca generalul și, mai târziu, Cezarul, Constantius Chlorus, să fi efectuat un astfel de gest sunt infime. Nici măcar fiul său nu a procedat vreodată astfel, dovedind toleranță nu doar față de creștini, ci și față de cultele păgâne ale vremii, pe care nu le-a suprimat, ci le-a îngăduit libertatea religioasă, renunțând doar la finanțarea imperială a acestora.

O mamă devotată

Paul Stephenson ne oferă următoarele informații despre Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare: „S-a născut în jurul anului 250 în Drepanum, oraș din Bitinia. În zilele noastre, orașul poartă numele Yalova și se află în Turcia. Din acest oraș, navele călătoresc regulat, traversând Marea Marmara, către Istanbul, orașul fondat de Constantin. Elena a fost probabil creștină încă înainte de nașterea fiului său și cu siguranță înainte de convertirea fiului ei (contrar afirmațiilor lui Eusebiu șde Cezareeaț, a cărui sarcină era aceea de pune meritul exclusiv pe seama lui Constantin). Soțul Elenei, tatăl lui Constantin, nu era creștin, dar era tolerant cu privire la creștini, în ciuda instrucțiunilor primite de la superiorii săi de a acționa în alt mod. Mai mult decât atât, Constantin (…) a fost mai mult decât tolerant, acționând în interesul creștinilor chiar și înainte de convertirea sa. Acțiunile lor sunt cele la care ne-am aștepta din partea unui soț și a unui fiu al unei femei creștine” (Paul Stephenson, „Constantine: Unconquered Emperor, Christian Victor”, pp. 2-3). Nu cunoaștem cu siguranță dacă între Elena și Constantius Chlorus a existat o căsătorie oficială. Cercetătorii sunt împărțiți în această privință, dar ceea ce contează este că generalul Constantius Chlorus l-a ales în mod oficial pe Constantin drept succesorul său oficial. Faptul că el s-a recăsătorit la un moment dat și a avut și alți copii nu îndreptățește opinia imediată a unor istorici de a-l considera pe Constantin cel Mare drept rodul unei relații pasagere. În al doilea rând, ceea ce ne interesează este că și Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, este considerată ca fiind creștină încă din tinerețe. Această afirmație este de o importanță capitală, deoarece, dincolo de toate semnele importante pe care Constantin le-a primit în viață de la Hristos, putem adăuga că el a beneficiat și de o apropiere încă din copilărie de una sau mai multe rude importante care fie erau tolerante, fie îmbrățișaseră deja credința creștină. Acest fapt a avut un impact fundamental asupra sa.

Originea umilă a lui Constantin cel Mare sau caracterul neclar al relației dintre mama sa și Constantius Chlorus au fost subliniate poate cu prea mult patos de unii cercetători. Însă, din punct de vedere creștin, ceea ce are relevanță cu adevărat pentru noi este că atât tatăl, cât și mama sa au pregătit apropierea de credință a primului mare împărat iubitor de Hristos. De aceea, în cursul acestei secțiuni de An Omagial și cu toate că ne propunem să oferim toate informațiile fie bune, fie mai puțin bune, dar adevărate din punct de vedere istoric din viața Sfinților Împărați, ne propunem de asemenea să le privim printr-o optică creștină. Cu alte cuvinte, să privim sensul lor profund și semnificativ, dincolo de o pretinsă obiectivitate stearpă și seacă, ce ascunde adesea doar dorința de a denigra persoane și evenimente de o importanță crucială pentru istoria și credința creștină. Sperăm ca acest principiu esențial să ne călăuzească, alături de rugăciunile Sfinților Împărați, pe tot parcursul cercetării noastre!

(Articol publicat de Ziarul Lumina, Ediția din data de 3 ianuarie 2013, apărut sub semnătura lui Adrian Agachi)

Comentarii Facebook


Știri recente