Mama, dascăl al copilului ei

Mama își educă proprii copii atât prin cuvinte, cât mai ales prin ceea ce face zi de zi. Copilul vede cu ochii trupului, dar și cu ochii sufletului, și aceasta se petrece înainte de a se naște, fiind în pântecele mamei sale, în stare de embrion. În această stare fiind, copilul primește chipul lui Dumnezeu. Prin mijlocirea acestui chip, copilul înțelege tot ceea ce se petrece în viața mamei, în viața de familie. Acest adevăr ne este confirmat și de știința medicală. De exemplu, atunci când medicul își pregătește ustensilele pentru întreruperea sarcinii, el, copilul, începe a se neliniști, a se tulbura, intuind crima la care este condamnat. De aceea, atunci când mama este însărcinată, trebuie să aibă o viață liniștită, o viață de rugăciune, viață pe care copilul încă din pântecele ei o vede și și-o împropriază, aplicând-o la vârsta cuvenită.

Copilul, după ce este născut, pe măsura creșterii cu trupul, face ceea ce a văzut și, după naștere, face ceea ce vede pe mamă făcând, face cu posibilitățile pe care i le oferă viața.

Cuvintele pe care copilul le înțelege cel mai bine sunt două: cel de „frumos” și cel de „urât”. Mai puțin înțelege în primii 4-5 ani cuvântul „bine”. Când acesta face ceva bun, iar mama spune copilului cuvântul „frumos”, el râde și deci se bucură. Atunci când face ceva rău și mama îi spune „urât”, copilul se întristează și chiar plânge, iar când mama îi spune „te-ai făcut urât”, îndată aleargă în fața oglinzii și, privindu-se, începe să plângă și mai mult. Mama, cu înțelepciunea dată de dragostea de mamă, îi spune copilului cuvinte mângâietoare, și copilul îndată începe să se liniștească și chiar zâmbește, dar reține că trebuie să facă ceea ce îi spune mama, înțelegând că ea îi spune numai ceea ce este frumos.

Ordinea și curățenia în viața de școlar să fie permanent în preocupările mamei

De mic, copilul trebuie să fie învățat, îndrumat să se roage. La început să se roage nu cu cuvinte, pentru că el nu știe încă să vorbească. Dar atunci când mama stă la rugăciune, în genunchi, copilul o vede și șade și el în genunchi, imitând pe mama sa, așa cum poate el. Când mama lucrează, copilul o vede și vrea să o imite, dar, firește, nu poate. Și totuși mama îi dă ceva să facă, să lucreze cu mâinile, folosindu-se de jucăriile copilăriei.

Cum vorbește mama, potolit, cu calm, așa învăță și copilul să vorbească.

Când copilul crește cu vârsta, și mai ales în anii școlarizării, clasele I-IV, mama trebuie să-l povățuiască potrivit învățăturilor morale: să vorbească frumos cu cei de o vârstă cu el, să nu se certe, să nu se bată, să nu spună minciuni, să-și pregătească bine lecțiile și să rețină învățăturile morale din lecțiile din carte și, mai ales, din povățuirile sănătoase ale dascălilor. Ordinea și curățenia în viața de școlar să fie permanent în preocupările mamei. Nu toate mamele au bogate cunoștințe din cărți, însă orice mamă are cunoștințe din experiența vieții, câștigată prin dragostea de muncă și râvna pentru rugăciune.

Munca și rugăciunea povățuiesc cel mai bine pe orice om, mai ales pe orice mamă. Cinstea, corectitudinea în tot ce face și în orice cuvânt vorbit sunt sădite cu toată răspunderea de o mamă, de adevărata mamă, și majoritatea covârșitoare a mamelor sunt mame cu adevărat.

Se vorbește despre „cei șapte ani de acasă”, adică de primii șapte ani de viață ai copilului, perioadă de timp în care mama i-a fost dascăl copilului ei.

Paginile vechilor cărți de citire aveau ca scop educarea copilului pentru viața de mai târziu. Odată cu aceasta, copilul-elev primea, tot din paginile cărții, și cunoștințe de istorie, geografie, științele naturii și alte cunoștințe despre viață.

Dictonul latin „non scolae sed vitae discimus” era cunoscut de orice școlar, cunoscut cu mintea și înfăptuit cu voința.

Oamenii de seamă din diferite activități, care au avut rosturi importante în societate, au avut și mame înțelepte, cu adevărat mame.

Cărțile vechi de citire cuprindeau lecții în care se vorbea de mame deosebite: mama lui Ștefan cel Mare, mama mitropolitului Iacov Stamate, mama Sfântului Vasile cel Mare, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, mama Sfântului Grigorie Teologul, mama Fericitului Augustin și alte mame ale căror nume e cu neputință a le menționa după cum se cuvine.

Biserica, spune Mihai Eminescu, este „mama duhovnicească a poporului român”. Orice mamă, cu adevărat mamă, este „cea mai bună fiică a Bisericii” atunci când cercetează Sfânta Biserică, lăcașul de rugăciune, cât mai des, împreună cu fiii pe care i-a dat Dumnezeu, și mai ales atunci când ea, împreună cu fiii ei, merge la Sfânta Taină a Spovedaniei și apoi la cea a Împărtășaniei.

Mamele adevărate învață pe copiii lor să facă milostenie, ajutând pe cei săraci, dându-le cu mânuțele lor o bucată de pâine, o farfurie de mâncare și un bănuț. Această faptă copilul o face cu toată dragostea, prin aceasta devenind un om milostiv, un adevărat om, fiu al lui Dumnezeu, fiu iubit al mamei și al tatei, un om cu demnitate în societatea în care trăiește și lucrează pentru binele său personal, al aproapelui și spre slava lui Dumnezeu.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția de Moldova, în data de 18 martie 2013, apărut sub semnătura Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților. Titlul și intertitlurile aparțin redacției Ziarului Lumina)

Comentarii Facebook


Știri recente