Omul, în biserică, adună în chipul său tainic chipul Domnului și se înveșnicește în lumina Lui. De aceea, bisericile își numără anii cu veacurile, și nici funinginea lumânărilor, nici tina vremurilor așternute pe aureolele sfinților nu umbresc izvorul de lumină ce preschimbă, ce îmbracă în demnitate și frumos credincioșii. În biserică, oamenii devin mai buni. Adevăruri confirmate încă o dată în vechea biserică de la Grecii de Mijloc, un lăcaș de pe granița județelor Ialomița și Ilfov, într-o zi de iarnă albastră, cu ger și chiciură groasă, căzute din cer.
Satele de câmpie prind chip aparte în zilele geroase. Apar ca niște năluci în orizont, cu detaliile creionate în tușe străvezii, cu cer albastru pe fundal, luminate paradoxal ca-ntr-o zi de Cuptor.
Și-n acest tablou înghețat, singurul reper spre care îți îndrepți privirea este turla bisericii, conturată clar, ferm, ca o velă de corabie, strălucind în lumina de sticlă a dimineții.
Așa ne-au apărut și nouă în față satul Grecii de Mijloc, din județul Ialomița, și biserica lui, cu turla puțin aplecată, ca turnul din Pisa.
Aflasem de acest lăcaș de la un coleg și ne-am grăbit să-i trecem pragul. Căci frumusețea lui tăcută, istoria, viața actuală a parohiei în care slujește părintele Dănuț Apostol, poveștile lui nerostite până acum sunt tot atâtea file de creștinism autentic adăugate la istoria fascinantă, necunoscută pe de-a-ntregul încă, a Bisericii strămoșești din sudul înviforât al țării.
Istorie și sfinți cu aureole de lumină
Dumnezeu a rânduit ca Parohia Grecii de Jos, din care face parte și filia Grecii de Mijloc, din Protopopiatul Urziceni, să fie așezată atât în Episcopia Sloboziei și Călărașilor, cât și în Arhiepiscopia Bucureștilor, „topind” granița administrativă dintre cele două eparhii într-o unică slujire și trăire duhovnicească.
Cum oamenii se înveșnicesc în biserică din lumina veșnică a Mântuitorului Hristos, la Grecii de Mijloc ne-am convins încă o dată de acest adevăr. Istoria vechii biserici, faptele credincioșilor, slujirea părintelui, toate mărturisesc acest lucru.
„Biserica noastră, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, nu dispune de un istoric complet. Din ce am aflat de prin arhive, ar fi ridicată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (în anul 1574), de către familia boierilor greceni, fiind restaurată de domnitorul Constantin Racoviță și doamna sa, Sultana, pe la 1754, apoi pictată în 1763. Nu s-a păstrat nici o pisanie. Dintr-un ghid reiese că biserica a fost restaurată în 1954 de către pictorul Traian Trestioreanu, care i-a păstrat stilul arhitectural original”, ne spune părintele Dănuț Apostol.
Privim chipurile sfinților aliniați ca o armată din ceruri pe pereții afumați ai lăcașului. Aureolele lor în relief pulsează tainic, ca un quasar, lumină din lumina Mântuitorului. La fel, icoanele vechi, chipurile boierilor greceni, ctitorii bisericii, și cele ale domnitorului Constantin Racoviță și doamnei Sultana (probabil), zugrăvite de o parte și de alta a intrării, în interior. Afară, ancadramentele de piatră ale ușii și ferestrelor, misteriosul mormânt de piatră, vechile cruci ale cimitirului și fresca din pridvor, spălate de ploile verilor și viscolele Crivățului, adună spre a împărți cealaltă lumină: cea care se vede și este încorporată în materia amorfă.
Autorul picturii este necunoscut. Există însă pe spatele icoanei împărătești a Maicii Domnului o inscrispție, „La 1854, luna lui septembrie, 8, făcută de Vasile Serafim Zugravul, preotul bisericii Petrache”, care ne spune că icoanele catapetesmei ar putea data de atunci.
„Specific bisericii este turla-clopotniță, singura de altfel ridicată deasupra pronaosului. Aceasta este originală, așa cum apare și în imaginea din secvența de frescă de deasupra ușii. Pe la jumătatea secolului trecut, a fost construită actuala clopotniță, în care a fost mutat clopotul vechi și pe care o folosim și astăzi”, povestește părintele Apostol.
Părintele Apostol și Iancu, omul Bisericii
De loc din Bertea, județul Prahova, părintele Dănuț Apostol a venit la Grecii de Mijloc în 1996. „Bunul Dumnezeu ne-a ajutat și am rămas aici. Ne-am „lipit” de aceste locuri din vatra vechilor codri ai Vlăsiei, chiar dacă ne-au surprins viscolele violente și verile toride de aici. Oamenii au fost foarte primitori, buni credincioși, care, odată cu slujirea noastră, au început să vină din ce în ce mai mulți la biserică. Ne bucură foarte mult prezența în număr mare a copiilor la slujbe. Când slujești într-un asemenea lăcaș, sigur că ești fericit. În această biserică, misiunea mă apropie de trecut, dar mă „proiectează” și în viitor.
Am iubit biserica de mic. Datorez însă foarte mult părintelui Văsi Nicolae, cel care m-a îndrumat și de la care am învățat lucruri esențiale.
Dumnezeu ne-a trimis aici o persoană deosebită, care a ajuns om al Bisericii printr-o minune. Am să-i rostesc doar numele mic, respectându-i smerenia în care s-a îmbrăcat și în care slujește fără să ceară altceva decât mila Domnului. Este vorba despre Iancu. Un fost comerciant care, aproape la fel ca în parabolele Mântuitorului, neinteresându-l nimic despre Dumnezeu, ajunge să îngenuncheze în fața Lui.
Îndemnat de prieteni a intrat totuși cândva într-o biserică pentru a „se plictisi” și mai mult, cum spunea. Într-un an, de praznicul Izvorul Tămăduirii însă, Iancu a trăit o minune. A stat la slujbă, „plictisindu-se” din nou, căci nimic din trăirea duhovnicească nu-l mișca. Nu văzuse și nu simțise nici preschimbarea apei în Agheasmă, cum spera. Și acum urmează minunea: spunând că dacă acea apă cu adevărat se sfințește, a cerut lui Dumnezeu să-l ajute să se lase de băutură și de fumat și a băut o cană cu Agheasmă. Rugăciunea i-a fost ascultată. Din acel moment, nu a mai putut să fumeze și să bea alcool. Clipa aceea i-a răsucit viața, îndreptându-i-o pe calea mântuitoare a credinței.
De atunci, Iancu este om al Bisericii. A învățat singur muzica psaltică, devenind cântărețul nostru de la strană, fără să pretindă ceva. În fiecare sărbătoare, în afară de catehezele pe care le facem cu copiii, vin la biserică și oameni în vârstă să vizioneze filmele documentare despre credință, proiectate de el. Tot cu ajutorul lui, am organizat biblioteca din biserica nouă, ctitoria lui Adrian Zaharia, un om deosebit al locului, fost lider al Revoltei de la Brașov din 1987, plecat dramatic din lume, care este frecventată foarte des de credincioși.
Împreună cu Iancu, am hotărât să slujim și Vecernii în preajma sărbătorilor mari, aducând bucurie în inimile credincioșilor”, ne mărturisește părintele.
Spre amiază am plecat de la Grecii de Mijloc, cine știe, poate pe același drum legendar al sării ce ducea spre Dunăre, încălziți și luminați și noi la inimă ceva mai mult decât arsura gerului de-afară. Doar orizontul stătea nemișcat, înfipt în turla bisericii vechi, înclinată spre cer și rugăciune ca turnul din Pisa†¦ (Reportaj realizat de Dumitru Manolache și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 20 ianuarie 2013)
