Lăcașul de cult – spațiu al comuniunii spirituale între generații

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea Simpozionului „Temple și sinagogi din România. Sinagoga ca loc de rugăciune, loc de învățătură şi loc de adunare, organizat de Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, în cooperare cu Secretariatul de Stat pentru Culte, marţi, la Palatul Patriarhiei.


Salutăm inițiativa Federației Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic de a organiza, în perioada 14-24 noiembrie 2017, în colaborare cu Secretariatul de Stat pentru Culte, Expoziția Temple și sinagogi din România. Patrimoniu evreiesc, național și universal”, precum şi SimpozionulSinagoga ca loc de rugăciune, loc de învățătură şi loc de adunare”.

Cele două evenimente sunt găzduite de Palatul Patriarhiei, continuând o frumoasă tradiție de cooperare şi respect reciproc între tradițiile iudaică şi creștină din țara noastră, în conformitate cu obiectivele Consiliului Consultativ al Cultelor din România, care-şi propune, printre altele, manifestarea solidarității şi cooperării în domeniul spiritual, cultural, educaţional şi social.

În mod deosebit, expoziţia şi simpozionul sunt organizate în contextul în care Patriarhia Română a intensificat foarte mult pelerinajele în Ţara Sfântă, încât dacă în anul 2013, numărul pelerinilor ortodocși români care au vizitat Ţara Sfântă, prin intermediul Patriarhiei Române, era de 3.500, în anul 2017 (ianuarie-octombrie) numărul pelerinilor a fost de 10.042.

În cadrul expoziției şi simpozionului organizate la Palatul Patriarhiei Române, Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic dorește să prezinte în imagini şi cuvinte o parte din patrimoniul său sacru de o deosebită valoare istorică și religioasă, dar și de o deosebită valoare arhitecturală și artistică, punând accentul pe conservarea acestuia și pe promovarea lui ca valoare națională și universală.

Palatul Patriarhiei | PF Daniel a participat la vernisajul expoziției Temple și sinagogi din România – Basilica.ro

Vernisajul expoziției Temple și sinagogi din România: Patrimoniu evreiesc, național și universal a avut loc marți în Sala Europa Christiana a Palatului Patriarhiei. La eveniment a participat Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Expoziția cuprinde 25 roll-up-uri cu fotografii ale templelor și sinagogilor existente pe teritoriul României și cu texte informative asupra atestării lor…

Templele şi sinagogile cultului mozaic prezentate sunt monumente-document, prețioase tezaure spirituale şi culturale, apreciate pe plan național şi internațional. La Muzeu de istorie a evreilor din România Șef-Rabin Dr. Moses Rosen”, din București, pot fi vizionate obiecte prețioase ale artei sinagogale.

Biserica Ortodoxă Română are o tradiție bogată de conviețuire, bună înțelegere şi cooperare cu minoritățile etnice şi religioase aflate pe teritoriul României. În mod deosebit, ea apreciază prezenţa şi contribuția evreilor din România în diverse domenii de activitate spirituală, culturală, artistică şi socială.

Tema simpozionului: Sinagoga ca loc de rugăciune, loc de învățătură şi loc de adunare” ne oferă posibilitatea de a medita mai atent asupra istoriei şi semnificației spațiului sacru în viaţa unei comunităţi religioase şi etnice.

Consacrarea pe pământ a unui spaţiu sfânt pentru Dumnezeu este amintită deseori în Sfânta Scriptură. În cartea Ieșirea 3, 5 se spune: „Acest loc este pământ sfânt”; tot în cartea Ieșirea 29, 37 se spune că „altarul va fi sfânt”; în cartea profetului Avacum 2, 20 se spune că „Domnul este în templul cel sfânt al Său”, iar în Psalmul 96, 8 se spune: „Închinați-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui.

Primul Templu al poporului evreu a fost construit de către regele Solomon în jurul anului 960 î.Hr., pe muntele Moria, în Ierusalim. Dumnezeu i-a vestit lui David, prin glasul profetului Natan, că „va tocmi loc pentru poporul Său” (2 Samuel/2 Regi 7, 10), adică un loc de închinare stabil, în Ierusalim, deoarece, spune Dumnezeu: „Eu n-am locuit în casă din timpul în care am scos pe fiii lui Israel din Egipt şi până astăzi, ci am trecut din cort în cort” (2 Samuel/2 Regi 7, 6). Însă misiunea sfântă de a construi efectiv primul Templu i-a fost încredințată regelui Solomon, fiul regelui David (cf. 2 Samuel/2 Regi 7, 13).

Templul construit de Solomon era o clădire maiestoasă, realizată din piatră şi din toate materialele de cea mai bună calitate din acea perioadă a istoriei:

„Pereții interiori ai Templului erau lambrisați cu cedru. Podeaua Sfintei Sfintelor    era acoperită şi ea cu cedru, în timp ce podeaua sălii exterioare era din chiparos,   mai puţin costisitor. Pereţii erau auriţi şi decoraţi cu sculpturi de heruvimi, de plamieri, de bostani şi de flori înmugurite. Din sala interioară, ușile dădeau spre sala exterioară şi spre Sfânta Sfintelor. Pereţii acesteia din urmă erau decoraţi pe ambele fețe, iar pardoseala era suflată cu aur (1 Samuel/1 Regi 6, 29-30)”[1].

Templul de la Ierusalim era locul sfânt unde preoţii poporului evreu aduceau jertfe comunitare zilnice, unde evreii se rugau împreună, dar şi locul unde se aduceau jertfe suplimentare de Şabat şi alte sărbători (cf. Numeri cap. 28-29); de asemenea se aduceau jertfe în nume personal ca mulţumire adusă lui Dumnezeu, precum şi pentru ispășirea unor păcate personale[2].

Templul era compus din trei spaţii distincte: Sfânta Sfintelor – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea Marelui Preot care intra aici o dată pe an, Sfânta (sau curtea înaltă) – spaţiul interior rezervat pentru rugăciunea preoţilor, şi Curtea mare, exterioară, în care intrau evreii şi alte etnii (neamurile), iar în mijlocul ei se afla o curte mai mică în care intrau numai evreii.

Aceste spaţii ale Templului erau organizate în terase. În Sfânta Sfintelor se afla Chivotul Legii, având patru colţuri şi fiind străjuit de doi heruvimi din aur. Acesta conţinea Tablele Legii, Toiagul lui Aaron şi cupa cu Mana din pustie. În Sfânta se aflau: Sfeşnicul cu şapte braţe (menora), Altarul pâinilor (12) şi Altarul tămâierii. În curtea exterioară mică a templului se aflau Altarul jertfelor (de animale) şi Marea de aramă, adică bazinul pentru spălarea rituală a preoţilor, aşezat pe doisprezece tauri, grupaţi câte trei, cu capetele îndreptate către cele patru puncte cardinale[3].

Apariția sinagogii ca lăcaș de închinare este legată în general de exilul babilonian, după dărâmarea primului Templu al poporului evreu, în anii 587-586 î.Hr., precum şi de dărâmarea celui de-al doilea Templu, în anul 70 d.Hr., în timpul împăratului roman Titus, evenimente istorice triste care au determinat exilul şi începutul reuniunilor religioase în alte locuri decât la Templu din Ierusalim.

Dărâmarea Templului din Ierusalim de către împăratul roman Titus şi alungarea din Ierusalim a personalului sacerdotal al Templului şi apoi a iudeilor în general au făcut să înceteze cultul divin iudaic organizat în Ierusalim. Interzicerea pelerinajului la Ierusalim a făcut inoperant cultul unificat. Nevoia de a păstra Legea sau Tora (cele 5 cărți ale lui Moise) nu doar ca pe un document religios central, ci şi ca mod de comunicare a poporului cu Dumnezeu, a motivat studierea Torei în comunități mai mici, în sinagogi, clădiri special construite pentru studierea Legii lui Moise şi pentru rugăciune.

Sinagoga este termenul general folosit pentru o adunare a iudeilor, a celor de religie iudaică, iar prin extensie, termenul reprezintă şi clădirea în care se realizează o astfel de întâlnire pentru desfășurarea cultului.

În perioada lui Iisus din Nazaret exista Templul din Ierusalim, dar şi sinagogile erau deja o realitate în toate comunităţile de evrei cunoscute. În sinagogile iudaice şi-a început predica Iisus şi unii dintre discipolii şi apostolii Săi (cf. Luca 4, 16; Ioan 6, 59; Fapte 6, 9; 13, 14; 14, 1; 17, 1, 10; 18, 4; 19, 8; 22, 19).

Iisus a arătat importanța Legii, zicând: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 17-19).

Comunităţile creştine, deşi la un moment dat s-au despărțit de sinagogile evreieşti, au preluat totuși din tradiţia iudaică delimitarea unui spațiu sfânt pentru lăcașul de cult consacrat lui Dumnezeu. Spațiul sacru destinat slujirii lui Dumnezeu de către creştini este amintit de Sfântul Apostol Pavel când îl învață pe ucenicul său Timotei cum să se poarte „în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului  (1 Timotei 3, 15).

Totodată, asemenea termenului sinagogă, şi termenul biserică se aplică mai întâi comunității credincioșilor şi apoi clădirii sau edificiului în care se adună comunitatea pentru rugăciune şi învățătură sfântă.

În spiritualitatea creştină ortodoxă, lăcașul de cult nou construit devine prin consacrare „casa lui Dumnezeu” şi „poartă a cerului” (Facere 28, 17), așa cum auzim în rugăciunile de sfințire a noii bisericii. Edificiul noului lăcaș de cult creștin ortodox se sfințește mai întâi în exterior pentru a delimita spaţiul sacru, ca fiind „casa lui Dumnezeu”.

Mai întâi arhiereul citește în faţa bisericii noi rugăciunea lui Solomon (rezumată) de la sfinţirea Templului din Ierusalim (cf. 3 Regi 8, 22-31), în care se cere lui Dumnezeu: „să fie ochii Tăi deschiși ziua şi noaptea spre casa aceasta, şi oricâte vor cere în locul acesta să asculți din locul locuinței Tale celei din cer (…) şi milostiv să le fii lor”.

Cântările de la sfinţirea unei biserici creştine ortodoxe arată că locul sacru de rugăciune sau de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu este o arvună a luminii din Ierusalimul ceresc: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!”. De asemenea, prin analogie cu Templul din Ierusalim, fiecare biserică creştină ortodoxă are trei spaţii distincte: Sfântul Altar, Naosul şi Pronaosul (Pridvorul), care arată trepte diferite de apropiere spirituală de Dumnezeul Cel Unul Sfânt.

Templul sfânt din oraşul Ierusalim a imprimat şi oraşului calitatea de oraş sfânt şi, deci, ca de loc de pelerinaj. Astfel, chiar şi după dărâmarea Templului din Ierusalim, acest oraş a rămas până astăzi loc de pelerinaj pentru evrei, dar şi pentru creştini. Biblia ebraică a fost tradusă în greacă (Septuaginta) şi a fost receptată de creştini ca fiind carte sfântă a Bisericii. Iar, în mod deosebit, cartea Psalmilor este foarte mult folosită atât în sinagogă, cât şi în biserică.

Relațiile de respect şi de înţelegere reciprocă, de prietenie şi de cooperare dintre creştini şi evrei se bazează în primul rând pe o bogăţie spirituală comună izvorâtă din Descoperirea sau Revelația dumnezeiască cuprinsă în Legea dată lui Moise, în Psalmi şi în Profeţi, bogăţie pe care Biserica Ortodoxă o păstrează şi o cultivă permanent în viaţa sa liturgică, alături de tradiţia apostolică a Noului Testament şi de tradiţia patristică a Bisericii.

Într-o lume din ce în ce mai secularizată, istoria şi semnificațiile teologice şi duhovniceşti ale spaţiului sacru, precum şi întreaga bogăţie a spiritualităţii iudeo-creştine ne cheamă azi să redescoperim adevărul că omul este chemat la sfinţire în relaţie cu Dumnezeu Cel Sfânt şi la iubire smerită şi darnică faţă de oameni, iar pierderea dimensiunii sacre sau sfinte a vieții duce la o criză de umanitate.

Cu alte cuvinte, secularizarea vieţii umane o privează pe aceasta de valoarea ei unică şi eternă ca relaţie de iubire eternă a omului cu Dumnezeu – Creatorul universului.

În acest sens, construirea, conservarea şi promovarea lăcașului de cult al unei comunităţi religioase ca spaţiu de comuniune a acesteia cu Dumnezeu şi cu oamenii, dar şi ca spaţiu de cultură spirituală şi de identitate comunitară etnică şi religioasă, din generație în generație, este un act de responsabilitate şi o necesitate spirituală, culturală şi socială.

Lăcașul de cult arată legătura dintre cult şi cultură, dintre persoană şi comunitate, dintre comemorare şi conlucrare, dintre credință şi filantropie, dintre trecut, prezent şi viitor.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Enciclopedia Iudaismului, redactor coordonator Geoffrey Wigoder, traducere în limba română de Radu Lupan şi George Weiner, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006, p. 678.

[2] Ibidem.

[3] Vezi: Dicționar Biblic, redactor principal J.D. Douglas, traducere în limba română de Liviu Pop şi John Tipei, Societatea Misionară Română – Editura „Cartea Creştină”, Oradea, 1995, pp. 1262-1263 şi Enciclopedia Iudaismului, pp. 677-678.

Foto credit: Robert Nicolae / Basilica.ro

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente