În continuare prezentăm un articol semnat de Prof. Dr. Emilian Popescu, intitulat Izvoarele Apostolice ale creștinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei și Tomisul și publicat în Revista Studii Teologice din anul 1994, nr. 1-3:
Cei oare au scris despre originile creștinismului la români și au dorit să-i arate vechimea sa milenară au menționat de obicei și pe Sfântul Apostol Andrei ca posibil sau chiar sigur misionar în Schythia Minor (Dobrogea) și implicit la Tomis. Pe cât se poate urmări, legarea numelui Sfântului Apostol Andrei de țara noastră și de alte regiuni din jurul Mării Negre ori de Peninsula Balcanică este destul de veche. De pildă, mitropolitul Dosofitei al Moldovei (+ 1693) scria în anii 1682 și 1686 în «Proloagele» sale pe luna noiembrie, la a treizecea zi «că apostolului Andrei i-a revenit, (prin sorți) Bitinia și Marea Neagră și părțile Propontului, Halcedonul și Vizantea, unde-i acum Țarigradul, Tracia și Macedonia și sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea, și altele ce sunt la Dunăre, Tesalia și «acestea toate le-a umblat». (N. Șerbănescu, Pătrunderea și dezvoltarea creștinismului în Schytia Minor, în vol. „De la Dunăre la Mare” p. 24) Această convingere exprimată atât de pitoresc de mitropolitul Dosoftei în secolul al XVII-lea se întâlnește și după aceea, mai frecvent în secolele XIX și XX. Așa procedează, de pildă, Nicodim Aghioritul (Nicodim Aghioritul, ΣυναξαÏιστήσ των δώδεχα μηνών … t. IV, Constantinopol, 1842, Ï. 186.), Gh. Șincai (Gh. Șincai, Hronica Românilor și a mai multor neamuri, I, Buda, 1844, p. 76—77), I. D. Petrescu, (I. D. Petrescu, Martirii Crucii din ambele Dacii, București, 1856, p. 20—21) arhiereul Filaret Scriban (Arhiereul Filaret Scriban, Istoria bisericească a românilor pe scurt, Iași, 1871, p. 1—3), G. M. Ionescu(G. M. Ionescu, Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană 44—678, d. Hr.I, București, 1905, p. 95), R. Netzhammer (Raymund Netzhammer, Das altchristliche Tomis. Eine kirchengeschichtliche Studie, Salzburg, 1903, p. 3—6; idem, Creștinătatea în vechea Tomis, Baia Mare, 1904, p. 3—4; idem Die christlichen Altertilmer der Dobrudscha, Bukarest, 1918, p. 6—7), I. Popescu-Spineni (I. Popescu-Spineni, Vechimea creștinismului la români, București, 1934, p. 12), Anton D. Velcu (Anton D. Velcu, Contribuții la studiul creștinismului Daco-roman în secolele I—IV d. Hr., București, 1936, p. 22—27), Ion I. Nistor (Ion I. Nistor, Legăturile cu Ohrida și Exarhatul Plaiurilor, București, 1945 (extras din Anal. Acad. Rom. Mem. Secț. Ist., III, t. XXVII, 1945) și mulți alții, dintre care mai apropiați de noi menționez pe Ioan Rămureanu (Rămureanu, Noi considerații privind pătrunderea creștinismului la traco-geto-daci, în Ortodoxia, 20, 1974, 1, p. 168—171; Idem, Sfinți și martiri Ia Tomis- Constanța, B.O.R., 92, 1974, 7—8, p. 797—799 și în numeroase alte studii exprimă o părere asemănătoare) și profesorii N. Șerbănescu (N. Șerbănescu, 2600 de ani de la prima mărturie documentară despre existența episcopiei Tomisului, B.O.R., 86, 1969, 9—10, p. 978—982; idem; Pătrunderea și dezvoltarea creștinismului in Scythia Minor…) și Mircea Păcurariu (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 63—64).
Alți istorici au manifestat rezerve sau chiar îndoială față de știrile care vorbesc despre prezența și predica sfântului apostol Andrei pe pământul României. Către începutul secolului nostru istoricul catolic Carol Auner (C. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericii Române, Blaj, 1902 p. 10. În studiul: Predicat-a un apostol în România ‚ în Revista catolică (Blaj), 1912, 1, p. 40—58 spune că «e posibil ca Sfântul Apostol Andrei să fi predicat și în interiorul Scythiei Minor sau al Dobrogei de azi; bineînțeles însă numai orășenilor și claselor grecizate» idem, Dobrogea în DACL, IV, 1, Paris, 1920, col. 1236 : admite posibilitatea ca Sfântul Andrei să fi vizitat orașele de pe litoralul Mării Negre, îndeosebi cetatea Tomis, dar nu există nici o mărturie istorică, care să confirme acest fapt) se înscrie în această categorie, iar Vasile Pârvan socotea și el că nu dispunem de nici o informație sigură privind implantarea creștinismului în Dobrogea sau la daco-romanii din stânga Dunării, înainte de mijlocul secolului al III-lea (V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1911/ p. 4. 75, 83). Jacques Zeiller, is-toricul creștinismului din provinciile dunărene ale imperiului roman, conchidea și el că știrile privind activitatea sfântului Apostol Andrei printre români sunt ambigue și că în această situație pătrunderea creștinismului spre Gurile Dunării în primul secol nu rămân decât o simplă posibilitate (Jacques Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’Empire romain, Paris, 1918, p. 28—30). Mai categoric, în sens negativ, se pronunță D. M. Pippidi, spunând că știrile privind misiunea Sfântului. Andrei în părțile dunărene «nu rezistă criticii», ele sunt «șubrede și izolate» (D. M. Pippidi, Intorno alle fonti letterarie del cristianesimo daco-romano, RHSEE, 20, 1943, p. 169—175; idem, în vol. Contribuții la istoria veche a României, București, 1967, p. 483-490.). Cel mai tranșant, aș zice chiar dur, a fost C. Daicoviciu, după care «vechimea apostolică a creștinismului» pe pământul României de azi «ar fi absurdă și imposibilă», ea nefiind susținută «documentar prin nimic» (Const. Daicoviciu, În jurul creștinismului în Dacia, în Studii, revistă de știință, filozofie, arte, I, 1948, p. 122).
Din păcate această perspectivă negativă a influențat literatura noastră istorică, mai ales într-o epocă în oare abordarea problemelor creștinismului era privită ca nepotrivită, dacă nu chiar periculoasă. Chiar un istoric ca I. Barnea, cu studii teologice, a putut afirma privitor la apostolicitatea creștinismului românesc, că ea se bazează pe știri «contradictorii», «încă îndoielnice» și a privit relatările posterioare lui Eusebiu de Cezareea ca «legendare» (Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, București, 1968, p. 378—379 ; idem. Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del Vaticano 1977, p. 9—10).
Anticipând asupra concluziilor noastre pot să afirm că astăzi dispunem de mai multe știri privind originea creștinismului românesc, inclusiv cea apostolică, și că cei care au privit cu neîncredere pe cele cunoscute până acum, s-au înșelat. De altfel, se poate face observația că izvoarele existente până de curând n-au fost decât cu foarte rare excepții analizate atent, mulți istorici preferând să se refere la ele indirect ori să fie tributari ideilor altora.
Care sunt principalele știri privind prezența Sfântului Apostol Andrei și vestirea Cuvântului lui Dumnezeu pe teritoriul țării noastre ?
Prima și cea mai importantă este cea dată de istoricul Eusebiu de Cezareea în Hist. Eccl. III, i, 1—3 : «Când sfinții apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăștiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiției, i-a căzut la sorți țara părților, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde și-a petrecut viața până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiți în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia și Asia, pentru ca la urmă, ajuns la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, așa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, oare, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-n părțile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero ? Acestea sunt arătate întocmai de Origen în cartea a III-a «Comentariilor asupra Genezei» (după ediția critică a lui Gustave Bardy, Eusèbe de Césarée, Histoire ecclésiastique, livres I—IV, texte grec, traduction et adnotation, Paris, 1952, p. 96—97).
Reiese clar din această relatare a lui Eusebiu, care scrie la începutul secolului al IV-lea, că potrivit unei tradiții când s-a tras la sorți pământul către care trebuiau să se îndrepte apostolii și să vestească Evanghelia, lui Andrei i-a căzut Scythia. Problema cheie care s-a pus și se pune este în legătură cu această tradiție, dacă ea este foarte veche și credibilă și dacă a fost înregistrată și transmisă de Origen ori este mai târzie și o datorăm lui Eusebiu însuși. S-a afirmat că pasajul n-ar fi omogen, că el ar cuprinde două părți, dintre care numai ultima, care se referă la sfinții apostoli Petru și Pavel, ar proveni de la Origen, cealaltă pe o tradiție mai recentă înregistrată de Eusebiu însuși. În felul acesta valoarea informației ar fi mai mică (Adolf von Harnack, Die Mission und Ausbretung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, 1924, I, Ï. 109—110). Totodată este de precizat ce se înțelege prin Scythia, adică dacă este vorba de Dobrogea (Scythia Minor) ori de Scythia Mare din sudul Rusiei.
Dar înainte de a răspunde la aceste întrebări să vedem și alte izvoare despre vestirea Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei pe pământul țării noastre. De data aceasta avem de a face cu izvoare hagiografice (Tradițiile și legendele privitoare la viața și faptele Sfântului Apostol Andrei. sunt numeroase. Ele se concretizează în mare măsură și asupra Bizanțului și spațiului eleno-balcanic. Analiza acestor tradiții și legende în general a făcut-o Fr. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium and the Legend of the Apostle Andrew, CÃmbridge-Massachussets, 1958, 342 p).
În «Pătimirea Sfântului Andrei de la 30 Noiembrie», păstrată în limba greacă în Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec. X ?), citim că «după înălțarea Domnului la cer s-a tras la sorți, unui apostol căzându-i o țară, altuia alta, pentru propovăduirea Evangheliei și astfel lui Andrei i-a căzut «toată regiunea Bitniei și Pontului, provinciile romane Thracia și Sciția, apoi a mers la Sevasitopolis cea mare (în Crimeea)» (Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, opera et, studio H. Delehaye, în Propilaeum ad Acta Sanctorum Novémbris, Bruxelles, 1902, col. 265—266).
Observăm din această știre că aria de propovăduire a lui Andrei, cel dintâi chemat,- a fost mai largă cuprinzând în afară de Scythia, menționată de Eusebiu, și Bitinia, Pontul, Thracia și chiar Crimeea.
O altă variantă mai lungă a «Pătimirii Sfântului Apostol Andrei» din același Sinaxar indică o arie de propovăduire și mai mare, cuprinzând provincii și regiuni din Asia Mică, din jurul Mării Negre, de la Dunăre și din Peninsula Balcanică : «Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorți Bitinia, părțile Pontului Euxin și ale Propontidei (Marea de Marmara) cu cetățile Chaloedon și Bizanț, Macedonia, Thracia și regiunile care se întind până la Dunăre, Thesalia, Elada (Grecia centrală), AchÃia (Peloponesul) și cetățile Amissos, Trapezunt, Beraclea (Pontului) și Amastris (Ibidem).
După cât se pare, această variantă a Sinaxarului constantinopolitan a stat la baza spuselor mitropolitului Dosoftei. Același Sinaxar dă amănunte și asupra activității sfântului Apostol Andrei în regiunile din sudul Rusiei, în Cherson, Bosphor și la neamurile alanilor și abasgilor. În ceea ce privește activitatea în regiunile de la Dunăre este de subliniat amănuntul că Sfântul Andrei a hirotonit la Odessos (Varna) pe unul din ucenicii săi, care se numea Amplias, sărbătorit în fiecare an la 30 Octombrie (Ibidem). Marele istoric al creștinismului răsăritean din secolul al XVIII-lea, Le Quien, a afirmat că acesit Amplias ar putea fi aceeași persoană eu cea de care vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (XVI, 8), cărora le scria : «Salutați pe Amplias !» (Michael Le Quien, Oriens Christianus in quattuor patriarchatus digestus, Paris 1740, p. 1325)
O altă veche tradiție este consemnată de Epifanie Monahul (secolul al IX-lea) în «Viața, faptele și sfârșitul Sfântului și lăudatului Apostol Andrei cel dintâi chemat». Ni se spune aici că Sfântul Andrei a vestit Evanghelia în mai multe provincii ale Asiei Mici, apoi a mers la Odessos (Varna), unde a pus episcop pe Apion (P.G. 120, col. 229 Î’ : «Andrei luându-și discipolii săi a mers în Frigia Pacatiana, iar de aici a mers în Mysia (Moesia) la Odyssopolis (Varna de astăzi) și după câteva zile le-a pus episcop pe Apion». După cum vedem, în timp ce Synax. Eccl. Const. vorbește de Amplias, călugărul Epifanie îl menționează pe Apion. Despre Epiphanius, v. și Fr. Dvornik, op. cit., 207, 225—226). Mai târziu în secolul al XIV-lea istoricul Nichifor Kallist relatează și el că Sfântul Andrei «a predicat în pustiul scitic», la antropofagi, precum și pe ambele țărmuri ale Pontului Euxin, de nord și de sud.( Nichifor Kallistos Xantopoulos, Hist. eccl. II, 39 în P.G. 145, 860)
Mai există și alte știri privitoare la activitatea Sfântului Andrei la «Niceea și Nicomedia și întreaga țară a Bitiniei și Gothiei cu regiunea din jur, la Bizanț și întreaga țară a Thraciei cu regiunea din jur până la marele fluviu ale cărui maluri ne despart de barbari» ori la «greci și barbari», între care ar putea fi socotiți și sciții (Doctrina syriacă – a apostolilor, W. Cureton, Ancien Syriac , Documents, London, 1864, p. 32—34).
Din cele de mai sus se constată că izvoarele hagiografice ne prezintă o arie misionară mult mai-largă decât cea amintită atât de succint de Eusebiu. Ea cuprindea provinciile de nord-vest ale Asiei Mici, adică Pontul și Bitinia, apoi în Peninsula Balcanică Thracia, Macedonia, Thessalia, Moesia, Ellada, Achaia, – regiunile dunărene, sudul Rusiei, țărmul sud-estic al Mării Negre, având ca centru cetatea Trapezunt. Informațiile acestea trebuie să fi avut la bază tradiții sau izvoare astăzi pierdute, dar care au importanța lor. Întrebarea care se pune este dacă ele sunt verosimile și dacă este de admis o arie misionară atât de vastă pentru un apostol. Răspunsul poate fi în principiu afirmativ, căci Andrei n-a fost singurul ucenic al Mântuitorului, care s-a deplasat pe spații întinse pentru vestirea Evangheliei. Și alți apostoli au procedat la fel, mai ales Petru și Pavel. Este, pe de altă parte, posibil ea informațiile din izvoarele hagiografice să nu reproducă în întregime realitatea, atât în ceea ce privește zonele evanghelizate, cât și denumirile geografice sau administrative valabile epocii în care a trăit sfântul Andrei, ci ele să se apropie de vremea când au fost alcătuite aceste izvoare. Dar acest lucru nu impietează asupra nucleului informativ pe care-1 conțin.
Dacă luăm în considerare regiunile noastre, este de remarcat că ele sunt menționatei de multe ori, fie Scythia, fie ca teritoriile de la Dunăre, fie ca Moesia ori Thracia, Gothia și regiunea din jur.
Dar oricât de valoroase aceste informații ele nu pot depăși pe cea dată de Eusebiu, chiar dacă ea este lapidară. Valoarea ei, decurge din faptul că ea ne este transmisă de un istoric – consacrat al Bisericii a cărui prețuire în lumea științifică continuă să crească o dată cu scurgerea timpului; în al doilea rând, pentru că este foarte veche (Valoarea acestei știri decurge din vechimea ei și acest lucru este relevat și de Dvornik, op. cit., p. 197-199).
Pasajul în care este încadrată a atras atenția unor savanți, care l-au privit diferit în privința unității lui. Lipsius și Ed. Schwartz îl consideră unitar și că ar fi fost reprodus de Eusebiu după Origen. Valesius se îndoiește de acest lucru și mai mult decât el o face Adolf von Harnack, care îl analizează și încearcă să-1 despartă în două. Harnack socoate că prima parte, referitoare la Sfinții Apostoli Toma, Andrei și Ioan, ar fi opera lui Eusebiu însuși. Cea de a doua, cuprinzând relatarea referitoare la activitatea și moartea sfinților Petru și Pavel, ar fi reproduse de Eusebiu după Origen. Eusebiu ar fi găsit undeva tradiția nenumită privitoare la tragerea la sorți pentru împărțirea zonelor de evanghelizare a celor trei apostoli Toma, Andrei și Ioan și ar fi pus-o alături de informațiile lui Origen (Opiniile exprimate în legătură cu acest pasaj sunt prezentate de Adolf von Harnack, op. cit., p. 109—110).
Admițând opinia lui Harnack ar însemna că prima parte ar avea la bază o tradiție mai nouă și deci mai puțin valoroasă, decât aceea pe care ne-ar fi dat-o Origen însuși, un autor cu mare reputație științifică și pe care el ar fi consemnat-o cu un secol mai devreme.
Luând în considerare argumentarea lui Harnack, D. M. Pippidi conchide: «Tăgăduind paternitatea lui Origen pentru informațiile transmise de Eusebiu, le tăgăduim în același timp și istoricitatea… Recunoașterea că știrea care ne interesează se întâlnește pentru întâia oară la Eusebiu, n-o lipsește numai de prestigiul unei vechimi inexistente, dar o face suspectă în măsura în care atâția autori creștini din veacurile al II-lea și al III-lea, ale căror opere ni s-au păstrat, ar fi putut s-o înregistreze și n-au făcut-o» (D. M. Pippidi, Contribuții la istoria veche a României…, p. 488). D. M. Pippidi mai adaugă la argumentarea sa și faptul că dacă am considera informația provenind de la Origen, atunci ea s-ar contrazice cu o altă afirmație a autorului alexandrin, din Comentariul la Evanghelia după Matei, 24, 9, în care el trece printre popoarele care n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu pe sciți, ori sfântul apostol Andrei ar fi predicat în Scythia (Idem, ibidem, p. 481—484.).
În treacăt fie spus, pasajul la care se referă D. M. Pippidi din «Comentariul la Evanghelia după Matei», a fost înțeles și altfel de istorici și filologi și el nu anihilează afirmația lui Origen privitoare la vestirea Evangheliei în Scythia (J. Zeiller, op. cit., p. 28—30; I. Popescu-Spineni, op. cit., p. 12; A. Iordănescu, Observațiuni asupra originilor creștinismului daco-roman, în Revista Clasică XI—XII, 1939/1940, p. 199—200).
Pe de altă parte, azi avem posibilitatea să facem cunoscut un izvor datând tocmai din secolele, din care D. M. Pippidi dorea să aibă confirmarea știrii lui Origen, anume din secolele II—III. Este vorba de Hippolyt al Romei, autor de lucrări importante și chiar episcop (antipapă), mort ca martir în anul 235 în timpul împăratului Maximin Tracul la vârsta de cca. 60 de ani. El s-a născut pe la 175 și a fost contemporan cu Origen (185—254/255). Ba chiar s-au întâlnit la Roma în anul 212 și s-ar putea ca ei să fi fost concetățeni ai Alexandriei Egiptului. Hippolyt ne spune textual : «Andrei a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciților și tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de Un măslin și este înmormântat acolo» (Lucrarea aceasta nu este înregistrată de cele două patrologii menționate la nota precedentă ca aparținând Sfântului Ipolit Romanul. Ea apare însă în P.G. X, 920 înscrisă în categoria: Appendix ad Sancti Hippolyti operum Pattem II. Dubia ac supposita complectens).
Mărturia lui Hippolyt are meritul de a confirma activitatea Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor, fiindcă el vorbește de sciți și traci unii lângă alții, și pe de altă parte, de a nu lăsa singulară tradiția înregistrată de Eusebiu ca provenind de la Origen. Trăind în aceeași vreme Hippolyt și Origen au putut cunoaște aceeași tradiție privitoare la activitatea misionară a sfinților Toma, Andrei și Ioan și au consemnat-o fiecare în felul său. De altfel, Hippolyt era grec din Alexandria și legăturile lui cu Origen puteau fi din această cauză mai vechi decât întâlnirea de la Roma.
Așa cum am anticipat, se poate spune acum că în lumina documentării de care dispunem vestirea Evangheliei pe pământul românesc de către Sfântul Apostol Andrei capătă mai multă credibilitate. Această acțiune este atestată, în primul rând, de tradiția veche înregistrată de Origen și Eusebiu, apoi de Hippolyt al Romei și de celelalte știri hagiografice mai târzii. Dacă la Eusebiu și Origen se vorbește numai de Scythia, Hippolyt adaugă și Thracia, iar celelalte izvoare extind aria misionară în Asia Mică, Peninsula Balcanică și sudul Rusiei.
Veridicitatea informațiilor din izvoarele hagiografice nu trebuie pusă la îndoială, deoarece ele sunt confirmate pentru mediul helenic de scriitori din secolele IV—V ca Grigorie de Nazianz (Or. XXXIII, 11 P.G. 36, col. 228), Theodoret de I Cyr (În Psalm. CXVI, 1, P.G. 80, col. 1805-1808), Pseudo Chrysostomul (Homilia in duodecim apostolos, P.G. 59, col. 495), iar din Apus de Ieronim (Hieronym. Epist. 59 ad Marcellam 5 — CSEL, 54, ed. I. Hilberg, p. 546; ed. J. Lebourt, Collection Guillaume Budé, 13, Paris, 1953, p. 89 ; cf. G. Grützmacher, Hieronymos, I, Leipzig 1909, care datează această scrisoare în anul 394, iar F. Cavallera, Saint Jérôme, sa vie et son oeuvre I, Louvain-Paris, 1922, p. 167, o atribuie anilor 395—396), Gaudentius I din Brescia (GÃudentius Brix., Ser mo 17, P.L. 20, col. 463) și Paulin de Nola (De Sanct. Felice, Natal. IX, v. 406 j cf. XI, v. 78, 356) .
Scythia menționată de Origen și Eusebiu este, desigur Dobrogea, așa cum au arătat-o istorici ca R. Netzhammer și Zeiller. Când se referă la teritoriul din sudul Rusiei izvoarele menționate mai sus nu folosesc de obicei cuvântul Scythia, ci localități precise ca Sevastopolis cea Mare, Bospor, abasgi, alani etc. Excepție face doar Nichifor Kallistos, care vorbește de «pustiul scitic, de antropofagi, de ambele țărmuri ale Mării Negre, de nord și de sud». Ca să identificăm Scythia cu Dobrogea suntem îndemnați de apropierea care se face des în izvoare între această provincie și Thracia și Moesia, de regiunile dună-rene, de Gothia etc., de orașul Odessos, unde sfântul Andrei ar fi avat ca ucenic și urmaș pe Amplias (sau Apion ?). Desigur, nu se exclude total ca prin Scythia oamenii acelor timpuri să fi înțeles și zona largi din Sudul Rusiei, dar oricum teritoriul țării noastre trebuie avut în vedere. Dobrogea de azi era numită încă din secolul I a. Hr. Σκυθία iar Un secol mai târziu o cunoaștem sub denumirea de «Mica Sciție» (ΣκυΘία μικÏά) pentru ca la sfârșitul secolului al treilea să devie provincia romană Scythi (Cea mai veche mențiune a Dobrogei ca Scythia se întâlnește într-o inserție greacă datând des la începutul secolului al II-lea în. Hr., descoperită la Histria (D. M. Pippidi, Inscripțiile din Scythia Minor, grecești și llatine vol. I. Histria : împrejurimile, București, 1983, nr. 15, rândul 16). In vremea când scria Eusebiu, teritorial dintre Dunăre și Mare se numea Scythia Minor, iar frontiera dunărean limes Scythicus.
Dacă deci prezența Sfântului Andrei în Dobrogea este neîndoielnică, atunci tot atât de sigură este și venirea lui la Tomis. Aici era capitala provinciei și Sfântul Andrei nu numai că n-a ocolit-o, ci a vizat-o în mod special. Era o politică urmată și de ceilalți apostoli în misiunea de a vesti cuvântul Domnului mai întâi orașe și apoi la țară. Referindu-se la acest procedeu și la sfântul apostol Pavel, istoricul englez Normam Baynes zice : „Sfântul Pavel cu ochiul unui general a ales capitalele de provincii ca puncte strategice în cucerirea lumii pentru Hristos; acestea erau fortărețe oare trebuiau cucerite cu orice preț, aici, în special, Biserica primară a venit față în față cu cultul imperial… aici era sediul Satanei» (Norman Baynes, The Byzantine Empire, London 1948, p. 76—77).
Noi credem că Sfântul Apostol Andrei a adus în orașul Tomis «Vestea cea Bună», punând bazele religiei iubirii între oameni și că ea a rodit fără întrerupere, încât comunitatea de aici a progresat și a putut avea chiar episcopi, unii cunoscuți din izvoare încă de la sfârșitul secolului al IlI-iea (Emilian Popescu, Ierarhia Bisericească pe teritoriul României…. BOR, 1990, 1-2, p. 149-164). La Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) Tomisul a fost prezent prin episcopul său. Gloria Bisericii din Tomis atinsă în secolele IV—VI nu poate fi înțeleasă fără temelia pusă de apostolul Andrei.
