Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din cartierul Fanar al orașului Istanbul (Turcia) este cea de-a cincea catedrală a Patriarhiei Ecumenice, începând din anul 1601.
De-a lungul anilor, patriarhi ecumenici, dregători greci și români au păstrat, au restaurat și au înfrumusețat lăcașul de cult în care astăzi slujește Sanctitatea Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic.
Anterior, biserica aparținea unei mănăstiri ortodoxe de maici. Patriarhul ecumenic Matei al II-lea (1598-1601) a mutat comunitatea în altă locație, transformând așezământul în mănăstire de călugări și centru al ortodoxiei. A urmat o serie de restaurări, dintre care prima este atestată într-o scrisoare a patriarhului ecumenic Rafael al II-lea (1603-1608), din care reiese că „multe camere au fost renovate acolo pentru acomodarea tuturor”. O a doua restaurare datează din anul 1614, din timpul patriarhului ecumenic Timotei al II-lea (1612-1620), după cum reiese din inscripția de pe fațada bisericii de deasupra ușii principale, conform căreia a fost extinsă „Biserica «Sfântul Gheorghe», inițial foarte mică, modestă și săracă”. Reparații generale s-au făcut și în cea de-a treia păstorire a patriarhului Calinic al II-lea (1694-1702), când biserica era „dărăpănată de vârstă”, iar zidurile și acoperișul se prăbușeau.
La începutul secolului al XVIII-lea, clădirile Patriarhiei Ecumenice au fost distruse de un incendiu: „Întregul Fanar și Petricapi și apoi marea biserică și casele patriarhale și toate clădirile din apropierea Patriarhiei au fost arse din temelii”. În anul 1720, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Fanar a fost reconstruită din temelii de patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea (1716-1726), care nota într-o scrisoare din 26 august adresată mitropolitului Neofit de Arta: „Din mila și cu voia lui Dumnezeu Cel Atotbun, dregătorii, Dumnezeu să le dăruiască viață lungă, au fost mișcați și ne-au acordat permisiunea să reconstruim din temelii sfânta biserică a tronului nostru patriarhal ecumenic și așa am început această construcție cu ajutorul lui Dumnezeu”. Într-o altă scrisoare, adresată domnitorilor principatelor de peste Dunăre – Țara Românească și Moldova -, același patriarh nota: „Înălțimea Voastră probabil a aflat și cunoaște că, din mila lui Dumnezeu, biserica patriarhală și clădirile din jur sunt reconstruite din temelii”. Scopul scrisorii patriarhului Ieremia al III-lea era de a obține ajutor financiar pentru a acoperi cheltuielile mărețului proiect de reconstruire a Patriarhiei Ecumenice. Putem identifica în adresanții acestor scrisori pe Nicolae Mavrocordat, domnul Țării Românești (1719-1730), și pe Mihai Racoviță (1715-1726), domnul Moldovei. Imediat ce reconstrucția bisericii a fost încheiată, acoperișul s-a prăbușit din cauză că era boltit, drept care s-a refăcut în forma în care se păstrează până în prezent. Tot în 1720 s-au adăugat și clădirile anexe, casa arhonților fiind cumpărată pentru a servi drept Reședință patriarhală. Restaurarea a continuat în timpul patriarhului Paisie al II-lea, probabil în cea de-a treia păstorire (1744-1748), dată fiind inscripționarea anului 1746 pe majoritatea icoanelor împărătești de pe catapeteasmă.
O inscripție aflată pe pragul de sus al ușii de sud a pronaosului sculptează în veșnicie marea lucrare de reconstrucție a bisericii patriarhale sub Ieremia al III-lea, amintind sprijinul substanțial al unui Constantin cu funcția de capuchehaie (reprezentant al domnitorilor români la Poarta Otomană, n.r.). O a doua inscripție, de dimensiuni mai mici, la interiorul ușii principale, îl amintește din nou: „Pomenește, Doamne, pe robul Tău Constantin, capuchehaie a Moldo-Vlahiei, cu cheltuiala căruia această intrare s-a construit în anul 1720”.
O altă încercare a bisericii a avut loc în anul 1738, când întregul ansamblu a fost afectat de incendiu. Abia după șase decenii au fost demarate lucrările de restaurare, în anul 1797, în timpul primei păstoriri a patriarhului ecumenic Grigorie al V-lea. În anul 1798, pentru prima oară au fost adăugate două Sfinte Mese, una în diaconiconul din partea sudică și cealaltă în încăperea dinspre nord, transformându-le în paraclise închinate Sfintei Mucenițe Eufimia și Sfinților Trei Ierarhi.
Sub patriarhatul lui Grigorie al VI-lea (1835-1840), catedrala a suferit importante modificări, acoperișul fiind înălțat la forma în care se păstrează până în prezent, notându-se că până atunci biserica era „mică, joasă și întunecată”. Ancadramentul din marmură ce împodobește ușa masivă asigură o intrare monumentală din pridvor și păstrează o inscripție în limba greacă veche, în stil homeric, lăudând frumusețea bisericii renovate în anul 1836.
Patriarhul Ioachim al III-lea (1878-1884, 1901-1912) a întreprins acțiuni de restaurare a lăcașului de cult pe întreaga perioadă a păstoririi sale. Pardoseala din marmură a fost înlocuită, tronul arhieresc și ramele icoanelor au fost recondiționate, sfintele odoare păstrate în biserică au fost depuse în racle din marmură, iar tezaurul eclesiastic a fost îmbogățit cu sfinte vase și veșminte, cu sprijinul credincioșilor.
Tezaurul spiritual și patrimonial al catedralei
Catedrala patriarhală „Sfântul Gheorghe” din Fanar are planul unei bazilici cu trei abside semicirculare în partea de răsărit și un pronaos transversal în partea de apus. În pronaos se regăsesc icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitor al lăcașului, și icoana Sfântului Prooroc Ilie îmbrăcat în blană, pentru pomenirea breslei negustorilor blănari care au sprijinit introducerea sistemului de apă în cartierul constantinopolitan Fanar. Naosul este împărțit în trei spații prin două rânduri de coloane de-a lungul cărora se află strane înalte din lemn de abanos.
Iconostasul, de mari dimensiuni, lucrat din lemn sculptat aurit, desparte altarul de naos. Ușile împărătești sunt împodobite cu vulturul bicefal, însemn heraldic bizantin al Patriarhiei Ecumenice. Lângă icoana împărătească a Mântuitorului sunt icoanele Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul și Sfinților Mucenici Gheorghe și Dimitrie. Alături de icoana împărătească a Maicii Domnului având în jur arborele lui Iesei, se află icoana Sfântului Mucenic Gheorghe reprezentat ecvestru, a Sfântului Ierarh Nicolae, a Maicii Domnului alături de Proorocii Vechiului Testament și a Sfinților Trei Ierarhi.
Pe peretele sudic se găsesc icoane ale Sfântului Ioan Botezătorul lucrată în mozaic, a Sfântului Ierarh Spiridon, Coborârea la iad și a Sfântului Ierarh Nicolae, precum și o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului („Pammakaristos”). Peretele nordic adăpostește icoana Sfântului Haralambie, a Sfinților Ioan Teologul și Prohor, a Sfântului Mina reprezentat ecvestru și o icoană ferecată a Maicii Domnului „Phaneromene” din Cyzic.
Din tezaurul Catedralei patriarhale „Sfântul Gheorghe” din Fanar fac parte moaște de sfinți și o bucată din coloana de care Mântuitorul Iisus Hristos a fost legat pentru a fi biciuit de soldații romani în timpul Sfintelor Sale Pătimiri, înainte de Răstignire, obiect adus la Constantinopol de la Locurile Sfinte de Sfânta Împărăteasă Elena. Spre venerarea credincioșilor sunt depuse raclele ce adăpostesc moaște ale Sfintei Împărătese Teofana, ale Sfintei Solomoni și ale Sfintei Mucenițe Eufimia. Tot în Catedrala Patriarhiei Ecumenice sunt păstrate și raclele cu moaștele Sfinților Ierarhi Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, readuse la Constantinopol și depuse cu mare cinste, după o pribegie de 800 de ani la Roma, în noiembrie 2004.
În partea dreaptă a naosului se află monumentalul tron patriarhal, înalt de 4 metri și realizat din lemn de nuc, încrustat cu fildeș și sidef, modelat în formă de viță-de-vie, danie a patriarhului Ieremia al II-lea datând din anul 1577. De-a dreapta se află tronul marelui protosinghel, care oficiază Sfânta Liturghie în absența patriarhului ecumenic, iar de-a stânga tronurile ierarhilor Sfântului Sinod. În partea stângă se păstrează încă tronurile pe care ședeau domnitorii Țării Românești și ai Moldovei, ale căror binefaceri sunt preabinecunoscute de-a lungul istoriei Patriarhiei Ecumenice, fiind ocupate acum de înalți prelați sau demnitari prezenți la sfintele slujbe.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 14 februarie 2013, apărut sub semnătura lui Alexandru Briciu)
