Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a hotărât în 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român, decizia fiind făcută publică prin Rezoluția de la Alba Iulia.
Într-un document postat pe site-ul oficial al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, preşedintele celui mai înalt for de știință și de cultură din România, a prezentat sintetic prevederile Declaraţiei de la Alba Iulia.
Textul integral:
Rezoluţia de Unire de la Alba Iulia (din 1 Decembrie 1918) şi autonomia
Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, adoptată la 1 Decembrie 1918, cuprinde nouă puncte, care au în centrul lor următoarele idei:
I. „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească“ decretează unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.
II. Se rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie, până la întrunirea adunării constituante.
III. Se emit principiile fundamentale de alcătuire a noului stat român.
IV. Se cere congresului de pace să asigure dreptatea şi libertatea tuturor naţiunilor mari şi mici şi să elimine războiul din raporturile internaţionale.
V. Se adresează un salut „fraţilor din Bucovina“, care se uniseră cu trei zile înainte cu România.
VI. Sunt salutate naţiunile eliberate din jugul austro-ungar.
VII. Se cinsteşte memoria eroilor români sacrificaţi pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Se mulţumeşte Puterilor Aliate (Antantei) pentru că au scăpat civilizaţia din „ghearele barbariei“.
IX. Se decide înfiinţarea Marelui Sfat Naţional Român, ca reprezentant al „naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească“.
Singurul articol dintre cele nouă care are subpuncte (anume şase) este cel de-al treilea. Aceste şase subpuncte concretizează principiile alcătuitoare de stat: libertatea naţională a „popoarelor conlocuitoare“; libertatea confesională a tuturor cultelor din stat; vot universal, egal, direct şi secret pentru ambele sexe, de la 21 de ani în sus; libertatea presei, de asociere, de întrunire şi de gândire; reforma agrară radicală; drepturi pentru muncitorimea industrială echivalente celor din statele cele mai avansate din Apus.
Termenul de autonomie este folosit de două ori în textul Rezoluţiei menţionate. Prima utilizare a sa apare la începutul actului, anume la articolul al II-lea: „Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească[1]) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal“. După cum se vede, este vorba despre decretarea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100.000 de km pătraţi), teritorii privite în întregimea lor.
În al doilea rând, chiar şi acestor teritorii, Adunarea le-a propus autonomie provizorie, doar până la întrunirea adunării, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituţie. Toate aceste prevederi s-au respectat în linii mari, iar Transilvania cu Banatul şi Părţile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după trecerea unui interval de timp.
Prima şi cea mai importantă decizie a Adunării Naţionale nu a fost autonomia provizorie a provinciei (provinciilor), cu „decretarea“ unirii lor cu România. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea românilor respectivi şi a teritoriilor menţionate cu România. Iar această unire a fost „decretată“ de către cei 1228 de delegaţi, aleşi în chip democratic şi posesori de documente oficiale („credenţionale“), reprezentanţi ai tuturor românilor în cauză.
Este drept că decidenţii unirii, spre cinstea lor, se ocupă pe larg de minorităţile naţionale şi confesionale din Transilvania şi de soarta lor din Regatul României, pentru că românii nu au dorit să se transforme din asupriţi în asupritori. Între „principiile fundamentale la alcătuirea noului stat român“ unificat, Adunarea Naţională a stabilit: „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare“ şi „egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat“.
„Deplina libertate naţională“ este explicată clar, fără putinţă de interpretări paralele şi ea însemna, pentru autorii Rezoluţiei, dreptul „popoarelor conlocuitoare“ de a se „instrui, administra şi judeca în limba proprie“, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare“ ale României, de a fi reprezentate în guvernarea ţării. Termenul de „autonomă“ este aici un adjectiv şi se referă la „toate confesiunile din stat“ şi nu doar la confesiunile minorităţilor.
Ce comentarii se pot face în legătură cu acest document, din perspectiva trecerii unui secol de la elaborarea sa?
- Nicăieri în textul Rezoluţiei nu se face vreo referire la autonomia vreunei părţi din Transilvania după criterii etnice. De altminteri, „autonomiile istorice“ din Transilvania, inclusiv „Pământul secuiesc“, fuseseră desfiinţate de către statul dualist austro-ungar (mai exact, de către parlamentul şi guvernul de la Budapesta) în a doua jumătate a secolului al XlX-lea.
- Cea mai numeroasă minoritate din România, cea maghiară (care reprezintă peste 6% din populaţia ţării), se poate „instrui“ în limba proprie pe teritoriul României, de la treapta de grădiniţă până la universitate, la nivelele licenţă, masterat şi doctorat.
- Aceeaşi minoritate maghiară se poate „administra“ în limba proprie peste tot unde deţine majoritatea simplă şi unde organele de conducere, de la primari până la membrii consiliilor locale, judeţene etc. sunt de limbă maghiară. Nu există localitate mixtă în România în care minorităţile să nu fie reprezentate prin vot, în funcţie de număr.
- Aceeaşi minoritate maghiară se poate „judeca“ în limba proprie acolo unde se îndeplinesc condiţiile cerute de lege. Orice membru al minorităţii ungare poate vorbi în faţa instanţelor de judecată în limba maghiară, asigurându-i-se, la nevoie, traducător.
Rezoluţia Adunării Naţionale nu „decretează“, adică nu hotărăşte decât un singur lucru, care este capital, anume unirea Transilvaniei cu România. În rest, face propuneri de respectat către „noul stat român“, din care decisese ca pomenitele teritorii să facă parte. Statul român, atât în perioada interbelică, cât şi ulterior, a respectat, în linii mari şi în funcţie de regimurile politice, aceste propuneri de respectare a drepturilor minorităţilor.
De altminteri, dreptul moral al liderilor minorităţii ungare din România de a chestiona autorităţile române de stat în legătură cu aplicarea deplină a rezoluţiei de unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, rămâne discutabil, dintr-un motiv foarte simplu. Maghiarii, în postura lor de comunitate globală, nu au recunoscut niciodată unirea Transilvaniei cu România în chip explicit, fără echivoc, aşa cum au făcut-o saşii, şvabii, ucrainenii, romii etc.
Ce înseamnă asta? Înseamnă neacceptarea „decretului“ de la 1 Decembrie 1918, emis de majoritatea absolută a populaţiei Transilvaniei, în acord cu toate prevederile internaţionale aflate atunci în vigoare şi ratificat de Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920, revalidat apoi la Conferinţa de pace din 1946-1947, recunoscut de alte documente cu valoare juridică internaţională, deopotrivă înainte şi după 1989.
În acest caz, liderii comunităţii ungare care au agreat şi agreează această poziţie (nu toţi maghiarii!) se situează nu doar în afara legilor româneşti, ci şi în afara celor internaţionale şi nu au dreptul să invoce un document pe care nu-l acceptă în esenţa sa.
Cu alte cuvinte, nu poţi lua din Rezoluţia adunării de la Alba Iulia doar ceea ce îţi convine. Dar chiar şi aşa, făcând pledoarie pro domo, cum s-a văzut, liderii maghiari se înşală: declaraţia respectivă, cu putere de lege doar în privinţa Unirii, nu prevede nicăieri autonomie pentru minorităţile etnice din Ardeal.
Acad. Ioan-Aurel Pop,
Preşedintele Academiei Române
[1] Este vorba despre Partium sau „Părţile ungureşti” (în sensul de regiunile locuite de români situate spre Ungaria), adică despre Crişana, Sătmar, Maramureş, Solnoc, Ung, Bereg, Ugocea etc.
