Trăind lângă părintele Sofronie, am văzut cum un adevărat comportament ascetic – adică atunci când poruncile dumnezeieşti „devin unica lege a fiinţei“ – nu-l transformă pe ascet într-un puritan insensibil la nevoile altora. Dimpotrivă, marii asceţi sunt aceia cărora nevoile altora le sunt prioritare faţă de cele proprii.
Într-o vreme când faptul de a cumpăra morcovi ca adaos la legumele din grădina noastră era un lux, părintele Sofronie cumpăra ciocolată pentru a face plăcere copiilor care veneau la mănăstire. El ascundea bucăţelele în buzunarele sale adânci şi le scotea una câte una, ţinându-le cu braţul întins pentru ca ei să le apuce. Într-o zi, pe când mă pregăteam să arunc o bucată de pâine puţin mucegăită, acelaşi călugăr mi-a spus că la Athos descoperise că, prăjind-o, ea putea fi mâncată în întregime. Faptul că Hristos a spus ucenicilor Săi să strângă fărâmiturile ce au rămas după minunea multiplicării pâinilor „ca să nu se piardă ceva“ (Ioan 6, 2-14) l-a uimit profund pe părintele Sofronie (cf. Luca 9, 10-17; Matei 14, 14-21; Marcu 6, 34-44).
Mai multe informaţii în Lumina de Duminică.
