Era duminică seara și mă uitam pe Internetul cel de toate zilele, la ce mai fac dragii mei de acasă, ce mai spun, cu ce se mai laudă, ce mai cântă și am dat peste un videoclip. M-am uitat și… somnul a plecat. A fost un amestec neașteptat, fără o ordine precisă, de dezamăgire, de iritare, de nedreptate, de neînțelegere, de stigmatizare, de condescendență, toate în lumina unui context actual notoriu.
Sentimente provocate de niște oameni pe care îi respect nespus, niște modele, niște „monștri sacri” cum se spune – cel puțin pentru o parte dintre ei.
Și atunci am început să mă întreb. Mai întâi, ce este smerenia? Sau poate mai exact cum se manifesta ea? Oare oameni cu adevărat smeriți descriu în videoclipuri cum sau cât sunt ei de smeriți? Oare lecțiile de smerenie se dau așa, în mod explicit, sau ele sunt mai mult implicite, le descoperim și rămânem muți de admirație și de… vină – prin comparație – față de ne-smerenia noastră?
Pe urmă m-am întrebat ce Îi place lui Dumnezeu? Se spune în videoclip că Îi place lemnul. Știu și eu!? Templul din Ierusalim era făcut din piatră și era cu adevărat locuit de Dumnezeu… Apoi lemnul Crucii, despre care Hristos, știind ce va urma, I-a cerut Tatălui Ceresc în rugăciunea din grădina Ghetsimani, dacă s-ar fi putut, să nu-l „guste”, prin paharul amar al răstignirii… Am putea spune ca I-a plăcut acesta Domnului…?
Și gândul mi-a zburat imediat la întrebarea: unde este Casa lui Dumnezeu? A fost în cort, a fost în templu din piatra (ambele întocmite după planuri divine), neapărat este în mica bisericuță din lemn. Mă întreb de ce nu ar fi și în Catedrala Neamului? Spune-se că acolo unde se roagă mai mulți în numele Lui este și El prezent. Deci mă întreb dacă Dumnezeu este prezent în acea superbă bisericuță din lemn, unde erau mai mulți la rugăciune, oare El nu va fi și între cei și mai mulți, care vor încăpea cum se cuvine, și I se vor ruga Lui, în impresionanta clădire din beton a noii Catedrale?
Și vine și întrebarea firească: unde mă întâlnesc cu Dumnezeu? Peste tot, în rugăciune, nu? Dar, și mai mult, în casa Domnului, în împreună-rugăciune. Mi-am întrebat odată părintele duhovnic ce atitudine să am când intru într-o moschee sau într-o catedrală catolică? Mi-a spus că pot să mă rog lui Dumnezeu acolo, dacă simt că mă aude. Daca nu, să respect locurile și pe cei ce se roagă în ele. Asta înseamnă și că trebuie să fim pregătiți să Îl întâlnim acolo unde mergem. Probabil că nu Îl vom găsi ușor într-un loc care a devenit ținta polemicilor de tip pro și contra, că e vorba de Catedrală sau, mai general, de Biserica Ortodoxă Română. Și nu Îl găsim nu pentru că El nu este acolo, ci pentru că noi suntem tulburați sau, mai rău, după cum poate apărea speța, pentru că, de fapt, conștient sau inconștient, ați vrut să nu Îl găsiți acolo. Pentru ca apoi să-L găsiți în bisericuța de lemn, pentru că acolo l-ați căutat cum se cuvine, cu smerenie adevărată și lăsând la o parte gândurile impure și zbuciumul sufletesc.
Mai sunt și alte întrebări mai puțin importante… Oare v-ați înșelat de țintă și ați lovit fără să vreți în inima celor care vă admiră și care iubesc pe Dumnezeu? Oare ați făcut bine cu videoclipul acesta fanilor dvs. – printre care, în continuare, mă număr – provocându-le tulburare la vreme de post și rugăciune? Oare să fi făcut – fără voie, desigur – un amalgam între smerenia individuală și slava pe care trebuie să I-o arătăm lui Dumnezeu? Oare de ce nu ați protestat prin cântec și când s-au dărâmat bisericile? Sau când s-a făcut acea enormitate numită Casa Poporului – și cu care, culmea, acum ne mândrim nespus? Unde este videoclipul referitor la proiectul marii moschei de la București?
Dar acestea sunt probabil, după cum spuneți, agresive și, vă asigur, ele vin din inima noastră, așa cum a venit și ideea acestui videoclip din inima dvs. Pentru că în inimile noastre se sălășluiește și manipularea, și răutatea, și „divide et impera”, și păcatele noastre, și ispitele din ce în ce mai subtile, care, iată, ne întârzie să construim zidurile Ierusalimului nostru românesc. Ca să îl parafrazez pe dl. Bittman pare-se cu adevărat că și îngerii au demonii lor. Hai să îi scoatem dintre noi pe cei din urmă.
Profităm cu toții de mașini scumpe, de confort, de lux, de ascensoare (…), stăm în vile, ne facem concedii luxoase dar, când e vorba de Dumnezeu, ne transformăm cu toții, devenim filozofi, spunem că numai sărăcia e bună. Și, prin urmare, deducem că și Casa Domnului trebuie să rămână la statutul de bordei. Hai să încetăm cu ipocrizia!
Cineva mi-a spus odată, pe vremea când parohia noastră din străinătate funcționa – prin extraordinara deschidere a fraților catolici – într-o capelă catolică, nici prea mică, nici prea mare, tot din piatră, că tocmai din acest motiv nu vine la biserică, pentru că nu arată ca bisericuța ei micuță din lemn de acasă. Între timp, acum avem locașul de cult care arată așa cum trebuie. Credeți că persoana respectivă vine acum? Motive, motive și iar motive le vom găsi întotdeauna, ca să ne scuzăm necredința…
Închei cu întrebarea delicată relativ: Care ar trebui să fie relația noastră cu Dumnezeu? Pentru că acesta este un subiect pe cât de fundamental al vieții noastre pe atât de personal și intim. Nu L-ați găsit în proiectul Catedralei, dar L-ați găsit în altă parte. Asta e. Bine și așa. Ce ne facem însă cu cei care Îl vor găsi și în bisericuța din lemn, dar și acolo unde nu L-ați găsit dvs.? Și în alte părți? Și apoi, eu cred că în clădiri goale Dumnezeu nu stă – nici în cea de lemn, nici în cea de beton. El vine acolo când oamenii vin la Sfânta Liturghie. El ne recunoaște ca sfânta Lui lucrare, pentru că a sădit în inima noastră Duhul Său Sfânt.
Nouă ne revine doar să facem efortul să dăm la o parte pojghițele mândriei noastre, ca să lăsăm să se reverse iubirea și înțelegerea peste toți cei din jurul nostru. Sau nu…
Florin Constantin
Mulhouse, Franța
***
Originar din Iași, Florin Constantin are studii de inginerie la Institutul Politehnic din Iași (astăzi Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași). În anul 1999, a emigrat în Franța, unde a urmat cursuri de masterat în domeniul mecanicii la Université de Haute Alsace din Mulhouse. Din anul 2004 și până în prezent a activat ca inginer de aplicații la sediul european al companiei americane producătoare de rulmenți Timken Company, din orașul Colmar. Este căsătorit, iar soția lucrează ca medic, fiind în prezent specialist reumatolog. Scrie ocazional articole. A contribuit la înființarea parohiei ortodoxe române Sfinții Cosma și Damian din Mulhouse și împrejurimi (2003) și este membru al coralei Asociației Culturale Ortodoxe Române (ACOR) din Strasbourg.
