Figuri de seamă evocate în romanul Unirii Principatelor Romanul „Speranţa”, de Mihail Diaconescu, evocă Unirea Principatelor Române pe baza unor date istorice, sociale, politice, diplomatice, militare, dar mai ales din perspectiva infinitei drame a relaţiilor interumane. „Speranţa” a fost gândit de mine ca un roman istoric, un roman parabolă şi un roman frescă, respectiv ca o epopee cu desfăşurări pe numeroase planuri paralele sau convergente. Vă prezentăm un interviu cu autorul acestei lucrări monumentale.
Stimate domnule Mihail Diaconescu, vă propun să discutăm despre romanul pe care în mod semnificativ l-aţi intitulat „Speranţa”. Este romanul Unirii Principatelor române la 24 ianuarie 1859. De ce l-aţi intitulat „Speranţa”?
Pentru că romanul meu evocă epic şi simbolic marea speranţă care a însufleţit acţiunile politice, sociale, culturale şi diplomatice ale naţiunii noastre la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o epocă de mari tensiuni istorice desfăşurate la scara întregului continent european. Speranţa Unirii Principatelor Române i-a luminat atunci pe români mai mult, mai profund, mai intens decât în alte epoci istorice. Faptul că la 24 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-a pronunţat solemn pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza a dat un nou curs istoriei noastre. Cu puţin timp înainte, la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, personalitate de mare prestigiu din Partida Unionistă. La 24 ianuarie 1859 a fost realizată unirea în fapt a Principatelor Române. Naţiunea noastră a obţinut astfel o măreaţă victorie în lupta pentru realizarea statului român modern. Bunul Dumnezeu Proniatorul şi Părintele luminilor, Tatăl nostru iubitor Care este în ceruri i-a ajutat atunci pe români, popor care niciodată nu l-a trădat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Vă atrag respectuos atenţia că, în conformitate cu teologia morală ortodoxă, speranţa este, alături de credinţă şi dragoste, una dintre sublimele virtuţi creştine. Ele sunt numite teologice, în sensul că sunt puse în om de Dumnezeu însuşi.
Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a creat premisele politice pentru proclamarea Independenţei depline de stat a ţării noastre la 9 mai 1877 şi, ulterior, a Marii Uniri a românilor din Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, proclamată solemn şi definitiv în anul 1918. În memoria fiecărui român demn de acest nume şi a naţiunii noastre de pretutindeni, ziua de 24 ianuarie 1859 este sfântă. Romanul „Speranţa” evocă Unirea Principatelor Române pe baza unor date istorice, sociale, politice, diplomatice, militare, dar mai ales din perspectiva infinitei drame a relaţiilor interumane. „Speranţa” a fost gândit de mine ca un roman istoric, un roman parabolă şi un roman frescă, respectiv ca o epopee cu desfăşurări pe numeroase planuri paralele sau convergente.
Vorbiţi de Alexandru Ioan Cuza pe care l-aţi evocat portretistic şi psihologic în mai multe capitole memorabile. Totuşi nu el este eroul principal al romanului „Speranţa”, ci Grigore Alexandru Ghica al X-lea, „augustul principe domnitor al Moldovei”, cum i se spune în adresările protocolare ale epocii. De ce aţi făcut din Grigore Alexandru Ghica al X-lea un personaj de prim plan?
Pentru că el a fost un mare unionist, dar mai ales pentru că îl consider una dintre cele mai elocvente încorporări ale relaţiei între eroic, tragic, moral, spiritual şi sublim în istoria românilor. Este relaţia pe care eu am dorit s-o pun în prim plan în fiecare dintre romanele mele. După cum ştiţi, aceste romane formează laolaltă o construcţie unitară în varietate, pe care în diverse lucrări ştiinţifice, dar şi în articole, mărturii de autor, eseuri sau interviuri, o numesc fenomenologia epică a spiritului românesc. Grigore Alexandru Ghica al X-lea a dorit din tot sufletul să fie domnitorul Principatelor Unite. S-a înconjurat de personalităţi ilustre ale culturii şi istoriei noastre şi a acţionat consecvent în acest sens. A acţionat în condiţii istorice monstruoase, pândit, spionat, defăimat, sabotat, uneori foarte eficient, de marile puteri europene ale epocii, respectiv de Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist şi Imperiul Habsburgic. Puţini mai ştiu azi că între 1848, după căderea guvernului paşoptist de la Bucureşti, şi 1859, Ţările Române au îndurat un ocean de suferinţe teribile, tocmai din cauza acestor imperii, care şi-au trimis trupele de ocupaţie, concomitent sau succesiv, în oraşele şi satele noastre. Dorinţa de unire a ieşit ca un vulcan, ca o stâncă în mijlocul unui ocean de suferinţă românească. Stânca aceea a rămas de neclintit. Durerile ştiute sau neştiute, îndurate de români între 1848 şi 1859, sunt comparabile doar cu suferinţele din timpul Primului Război Mondial, respectiv din perioada retragerii noastre în Moldova şi a luptelor de pe „Triunghiul morţii”, la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti.
La început, Grigore Alexandru Ghica al X-lea a fost considerat de mulţi patrioţi din anturajul său politic viitorul domnitor al Principatelor Unite. Când a înţeles însă că un domnitor mult mai eficient, mult mai ferm, mult mai potrivit al Principatelor Unite ar putea fi Alexandru Ioan Cuza, „augustul principe domnitor al Moldovei Grigore Alexandru Ghica al X-lea” s-a retras fără ezitare. Mai mult chiar – în străinătate, unde a plecat într-un exil voluntar, a acţionat consecvent în favoarea Unirii Principatelor şi a lui Cuza. Acesta este un înălţător exemplu de abnegaţie morală şi politică, de iubire de ţară. Nu întâmplător, Mihai Eminescu, de la care eu am pornit în realizarea romanului „Speranţa”, ne-a lăsat o caracterizare precisă, mai mult decât elocventă, a acestei situaţii. El a scris în ziarul „Timpul” din 26 iulie 1880: „Pe tronul Moldovei stătuse un domn, Grigore Ghica, de o curăţie de caracter şi de o iubire de patrie care cu greu îşi va găsi seamăn în istoria noastră. Tot ce pământul Daciei avea mai luminat a fost strâns de el împrejurul tronului, toată generaţia aceea care reprezinta ideile nouă sub domnia lui Vodă Sturza a fost ridicată alăturea de el. Dacă ar fi trăit, desigur ar fi fost ales Domn al Ţărilor unite”.
Atitudinea lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea ne aminteşte de faptul că, în conformitate cu teologia morală ortodoxă, libertatea voinţei, aflată mereu între bine şi rău, dorinţa, ca manifestare a autorealizării subiective, şirul actelor opţionale, care ne marchează pe fiecare dintre noi toată viaţa, într-o infinită varietate de moduri şi, mai ales, actele voluntare ca atare nu pot fi despărţite. Ele sunt fondate pe responsabilitatea morală. Grigore Alexandru Ghica al X-lea este un înălţător exemplu de responsabilitate civică, patriotică, politică şi morală. Mai ales – morală.
Între cei evocaţi în „Speranţa” se numără şi unii preoţi, monahi, teologi şi ierarhi. Monahul Dionisie Romano, stareţ la Mănăstirea Neamţ, viitor Episcop al Buzăului pe timpul lui Cuza, este portretizat, de pildă, în mod special, în momentul unei întâlniri memorabile cu Grigore Alexandru Ghica al X-lea, pornit într-o călătorie prin satele şi oraşele Moldovei. Este binecunoscut faptul că întregul cler şi credincioşii români de pretutindeni au sprijinit actul Unirii Principatelor. De ce l-aţi evocat epic tocmai pe monahul Dionisie Romano de la Neamţ? De ce pe el şi nu pe alţii?
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
