Întru vestire spunem: „Hristos a înviat!“. Întru adeverire mărturisim: „Adevărat a înviat!“. Ştim că acolo unde sunt doi adunaţi în numele lui Hristos, Mântuitorul Însuşi este împreună cu ei, asigurându-ne că toate necazurile acestei lumi vor fi biruite în numele Lui. Mai presus de toate, ştim că fi-va cu noi până la sfârşitul veacurilor. Noi, cei de „sub soare“, purtând „răutatea zilei“ şi greutatea vremii pe care o împovărăm, la rându-ne, cu păcatele şi fărădelegile noastre, avem mare trebuinţă de adeverirea mărturisitoare.
Altfel, învaţă Sfântul Apostol Pavel, care nu L-a văzut cu ochii trupeşti pe Cel înviat, dar i s-a arătat pe drumul Damascului, că dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este şi credinţa şi aidoma propovăduirea. Mărturisirea „Adevărat a înviat“ este semnul de netăgăduit că suntem, sau măcar încercăm, la rându-ne, împreună cu El. Înfioară gândul că şi după înviere, Hristos ar fi singur, cum singur a rămas în Grădina Ghetsimani, când Apostolii Petru, Iacob şi Ioan au adormit, lăsându-L cu întreaga povară a lumii şi când s-a rugat: „Părinte, dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine acest pahar, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă“. La fel înfioară gândul că ucenicii ar fi rămas singuri, lipsiţi de însoţirea Lui mântuitoare, dar ştim şi nu ne îndoim că Dumnezeu nu lasă omul niciodată singur, lipsit de ajutor, că în momente de cumpănă e lângă noi, îndrumându-ne spre biruinţă.
Mai multe informaţii în Lumina de Duminică.
