Duminica Ortodoxiei sau Duminica biruinței Ortodoxiei este sărbătorită în prima duminică a Postului Mare. Instituită în secolul al IX-lea, această sărbătoare este închinată biruinței dreptei credințe asupra celor care nu cinsteau icoanele și asupra tuturor ereziilor.
Cultul icoanelor a luat un avânt deosebit odată cu pacea Bisericii decretată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare și s-a dezvoltat organic timp de aproape patru secole. La începutul sec. VIII, în anul 726, împăratul bizantin Leon III Isaurul a poruncit ca icoanele să fie îndepărtate din biserici și a interzis cinstirea acestora. O dură prigoană împotriva sfintelor icoane și a celor ce le cinsteau cu evlavie a fost dezlănțuită de fiul acestuia Constantin V Copronimul, care a convocat un mare Sinod la Hieria (în Asia Mică, în 754), ce a formulat în chip limpede doctrina ereziei iconoclaste: icoanele erau identificate cu idolii, iar cinstirea icoanei lui Hristos era considerată o greșeală de natură hristologică (dogmatică). Erezia a continuat, într-o a doua fază, după anul 815, fiind biruită deplin abia odată cu moartea ultimului împărat persecutor Teofil, triumful Ortodoxiei fiind proclamat în mod solemn pe 11 martie 843, în prima Duminică a Postului Mare, prăznuită de atunci și până astăzi ca Duminica Ortodoxiei.
Definiția dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic
În Biserica Ortodoxă sunt recunoscute șapte sinoade ecumenice, iar cel de-al șaptelea este chiar cel care a fixat cinstirea icoanelor. El reprezintă un fel de împlinire a istoriei dogmelor, pentru că este ultimul sinod ecumenic și are această valoare de regulă absolută în ceea ce privește credința.
La 3 octombrie 787, în ședința a VII-a a Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, s-a citit definiția dogmatică: Noi păstrăm toate predaniile, scrise sau orale, printre care și cea referitoare la sfintele icoane care stă în armonie cu vestirea Evangheliei, căci Logosul divin S-a întrupat în realitate și nu în aparență. Urmând calea împărătească, învățăturile inspirate de Dumnezeu ale Sfinților Părinților noștri și predaniile Bisericii universale, în care sălășluiește Sfântul Duh, mărturisim cu toată convingerea și claritatea că, precum semnul sfintei și de viață făcătoarei Cruci, tot așa și sfintele icoane demne de cinstire să fie pictate sau lucrate în mozaic sau din alt material și să fie așezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase, veșminte, ca fresce sau icoane portabile, în case sau la răspântii, fie că este icoana dumnezeiescului nostru Stăpân și Mântuitor Iisus Hristos, fie că sunt icoanele neprihănitei Stăpânei noastre, ale Sfintei Maicii Sale, ale sfinților îngeri, ale tuturor sfinților și drepților (…) căci, cu cât sunt mai des contemplate ca reprezentări biblice, cu atât mai mult este îndreptat credinciosul să-și amintească de prototip, să-i urmeze exemplul, să-i acorde cucernică venerare prin manifestări pioase, fără a fi aceasta înțeleasă ca adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, căci acea venerare adusă semnului sfintei și de viață făcătoarei Sfintei Evanghelii și altor sfinte obiecte, adică prin tămâiere, aprindere de lumânări și candele, cum ne învață vechea predanie, căci cinstea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat în ea. Cine cinstește icoana cinstește persoana zugrăvită pe ea.
Mai multe informații privind cultul sfintelor icoane a oferit domnul Ionuț Tudorie, lector al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București: „La Niceea, în anul 787, răspunsul teologic este cel care pleacă de asemenea de la Întruparea lui Hristos. Reprezentarea în chip antropomorfic a lui Hristos este tocmai o întărire a realității Întrupării lui Hristos. Nu este o întrupare iluzorie, așa cum spun dochetiștii, ci este o întrupare temeinică, reală, corectă și o întâlnire perfectă între divinitate și umanitate. Iar faptul că noi reprezentăm în chip iconic doar partea umană a lui Hristos nu este o distrugere a acestei unități între cele două firi ale în Hristos, ci este doar o încercare de a ne pune în față o reprezentare a Prototipului către care noi de altfel ne și îndreptăm rugăciunile și cultul special”.
11 martie 843
La 4 martie 843, sinodul convocat la Constantinopol de patriarhul Metodie în timpul împărătesei Teodora condamna cele două sinoade iconoclaste de la Hieria (754) și Constantinopol (815), confirma hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice și aproba cultul icoanelor în Biserică. La 11 martie, în prima duminică a Postului Mare din anul 843, Metodie a fost întronizat patriarh al Constantinopolului, în prezența împărătesei Teodora și a fiului ei minor, Mihail al III-lea, iar deciziile sinodului din 4 martie au fost proclamate în mod solemn. Este momentul când se instituie Duminica Ortodoxiei, ziua restabilirii cultului icoanelor.
Duminica Ortodoxiei trimite la faptul istoric petrecut la 11 martie 843, mai multe detalii aflăm de la părintele prof. univ. Sterea Tache, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București: „Face trimitere în primul rând la momentul în care Împărăteasa Teodora stabilește data care a consemnat biruința învățăturii creștine ortodoxe referitoare la icoane. De ce vorbim de biruință? Pentru că în secolele al VIII-lea și al IX-lea s-a dus o luptă crâncenă între apărătorii icoanelor și iconoclaști, adică cei care voiau să le distrugă. Deci, ea marchează acest eveniment. Pe de altă parte Biserica a luat hotărârea ca sărbătoarea aceasta închinată Ortodoxiei să fie așezată în prima duminică din Postul Mare, pentru a reaminti momentul istoric la care ne-am referit pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a reaminti eforturile tuturor celor care au luptat și s-au jertfit, iar mulți dintre ei și-au dat chiar viața pentru păstrarea și impunerea integrității credinței noastre ortodoxe”.
Sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei face trimitere însă și la dimensiunea practică reprezentată de locul și importanța icoanelor în Biserica Ortodoxă.
„N-am putea să vorbim de o teologie ortodoxă autentică fără icoane. De ce acest lucru paradoxal pentru unii sau surprinzător? Pentru că învățătura despre icoane este foarte strâns legată de hristologie. Icoana reprezintă faptul fundamental că Dumnezeu Cuvântul se întrupează. Deci, ia chip de om din iubire pentru oameni, pentru a-i ajuta pe oameni să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Icoana este locul unei prezențe harice. Deci, puterea, harul, lucrarea sau energia, prezentă și lucrătoare în trupul sfântului sau în Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, câtă vreme a fost pe pământ se transferă, dacă vreți, icoanei așa cum se transferă moaștelor. Din cauza aceasta icoanele fac minuni”, a mai spus părintele profesor.
Prin icoanele vizibile suntem conduși la contemplarea a ceea ce este divin și spiritual
Icoana are un rol foarte important atât în practica și viața liturgică de zi cu zi a Bisericii, cât și în stabilirea doctrinală a învățăturilor de credință. Cinstirea icoanelor nu este păcat, nu este idolatrie, ci este mijlocul prin care ne manifestăm adorația noastră la adresa lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni a devenit El Însuși om. Venerarea icoanei nu se referă la materia din care este făcută, ci la chipul celui care este pictat pe ea. Atunci când stăm în fața unei icoane, simțim prezența celui reprezentat pe ea. Cinstirea icoanelor nu este una exagerată, ci, atunci când intrăm într-o biserică sau casă unde sunt icoane, dăm, și noi înșine, crezare cuvântului Sfântului Ioan Damaschin, care a spus: „Prin icoanele vizibile suntem conduși la contemplarea a ceea ce este divin și spiritual”.
