Cuvintele părintelui ieromonah Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera, din Episcopia Caransebeşului, poartă în strălucirea forţei lor răscolirea unei întrebări care îţi disecă perpetuu lăuntrul, „îmbolnăvindu-te“ pentru a te vindeca, „omorându-te“ pentru a te înnoi, tăcându-te pentru a te rosti, descoperindu-te în final parte de dor din dorul aşezat în tine de Însuşi Creatorul. Într-o zi din această primăvară, am purtat cu cuvioşia sa un ziditor dialog despre nevoia de nevoire, despre zâmbet şi patologia sufletului, pe care vă invităm să-l aflaţi.
Părinte, spuneaţi într-un interviu că „trăim pe orizontală, nu pe verticală. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor“. Cum de a ajuns omul să trăiască mai mult experienţa orizontalei?
Cu toată căderea pe care o trăieşte şi o experiază pe propriul suflet, astăzi, omul nu trăieşte numai pe orizontală. Numai că proiecţia pe orizontală a vieţii pe care o duce este atât de marcantă şi i se dă o atât de multă importanţă, încât partea de aspiraţie, de ascendent, de nădejde, de tânjire după cele dumnezeieşti e foarte estompată. Te minunezi când cineva are curajul să abordeze existenţa umană şi din altă perspectivă decât cea din realitatea imediată. Dar, oricât se vor strădui cei care doresc să nimicească partea de transcendenţă din om, nu vor reuşi. Pentru că omul este plămădit şi din lut, şi din dor dumnezeiesc. Şi oricât de mare este căderea lui, în el rămâne scânteia de dumnezeire.
Mai multe informații în Lumina de Duminică.
