În jurul anului 1325, monahul Varlaam vine din Calabria în Bizanț. Îsi începe căutările filosofice în regiunea Epirului. Se spune că monahul dorea să-l studieze pe Aristotel în original. Trebuie să fi simțit imediat atracția Tesalonicului. Acesta, după căderea Bizanțului în mâinile francilor, în 1204, a devenit, mai mult decât alte orașe ale imperiului, un fel de o a doua Atenă, unde, ca nicăieri în altă parte, era o afluență masivă de filosofi, retori, literați, muzicieni, artiști.
La Tesalonic se putea așadar deschide o școală. Este ceea ce a făcut Varlaam de când a ajuns. A predat tot timpul primei sale șederi la Tesalonic, ședere care se pare că a fost destul de lungă. A dat cursuri de matematică, de geometrie, de muzică și de astronomie (ceea ce corespundea Quadriviumului universităților medievale). Trebuie să fi explicat și pe Platon și probabil că începuse deja să comenteze operele lui Dionisie Areopagitul. În 1330 pleacă la Constantinopol, încercând să aprofundeze și filosofia platonică. De la început, a știut să atragă bunăvoința marelui domestic, Ioan Cantacuzino, care l-a și introdus la împărat și i-a încredințat interpretarea lui Dionisie Areopagitul. Prietenia acestor personaje și noul succes dobândit de Varlaam datorită cursurilor sale nu puteau decât să dea aripi înaltei păreri de sine a monahului din Calabria. Popularitatea și mai ales aroganța cu care se prezenta atingeau amorul propriu al unui alt personaj important de pe scena filosofică bizantină, Nichifor Gregoras, el însuși profesor de filosofie la Chora, mănăstirea unde maestrul său, Theodor Metochit, își întemeiase școala. Acesta i-a încredințat, de altfel, și biblioteca, după moartea sa (1332). La sosirea în Constantinopol, Varlaam trebuie să fi simțit la unele personaje din anturajul lui Andronic III, precum și la tinerii care-i frecventau cursurile, o anumită ostilitate vizavi de Gregoras, prea legat de Metochit și prea autoritar.
Dispută de dragul disputei?
Varlaam l-a provocat la o dispută, fără să aprecieze importanța personajului pe care avea să îl înfrunte. În ceea ce privește această dispută cu Varlaam, câteva scrisori ulterioare ale lui Gregora, cu toate tergiversările prezente în ele, sunt aproape unica sursă care relatează situația la care ne referim. Urmând istorisirea din aceste scrisori, se pare că Gregoras ar fi refuzat la început să discute cu „latinul” Varlaam, și doar datorită insistențelor lui Cantacuzino a acceptat. În această dispută, care a avut loc în casa lui Cantacuzino, Varlaam și-a probat talentul și formația filosofică și teologică, dar a suferit, după spusele lui Gregoras, un eșec răsunător în astronomie. Gregoras calculase data eclipsei solare din 16 iulie 1330 și a celei din 30 noiembrie 1331. I-a cerut public lui Varlaam să calculeze data următoarei eclipse. Varlaam nu a fost capabil. Gregoras, într-un gest de condescendență disprețuitoare, i-a acordat un an pentru a face calculul, lăsând să se înțeleagă că nu ar fi capabil. Varlaam a calculat însă cu destulă precizie eclipsele de soare din 1333 și 1337. Se prea poate ca aceste calcule să fi fost făcute după dispută, pentru a infirma eșecul. Însă faptul că a anunțat aceste eclipse demonstrează că Varlaam era capabil de astfel de calcule, punându-se astfel la adăpost de sarcasmele lui Gregoras.
Mândria multei cunoștințe
Doi istorici contemporani, Joseph Mogenet și Anna Tihon, în concluziile ediției tratatelor astronomice ale lui Varlaam, precizează: „Varlaam trăi într-o stare de semi-dizgrație, pe care n-a înghiți-t-o bine. S-a răzbunat etalându-și cunoștințele reale de astronomie. Cele două tratate ale lui Varlaam, limitate strict la calcule, și unde notațiile personale apar foarte puțin în două preambuluri similare, sunt diferite: primul este dedicat unui public nedeterminat, care ar fi putut fi elevii lui Varlaam; al doilea este mult mai elaborat, dovedind cunoștințe solide în domeniu. Ar fi dificil de crezut că doar hazardul a condus la publicarea calculelor eclipselor din 1333 și 1337. Este foarte probabil că Varlaam, atins profund, a răspuns provocării lui Nichifor Gregoras, în singurul fel care ar fi putut pune punct unei discuții sterile”.
Contextul disputei isihaste
Prezentarea de mai sus, preluată din studiile lui Juan Nadal Canellas, teolog contemporan, care-și focalizează cercetarea pe viețile lui Achindin și Varlaam de Calabria, are rolul de a ne introduce în atmosfera în care avea să se nască disputa isihastă. Doar un astfel de mediu, efervescent, de altfel, putea provoca tensiuni intelectuale atât de intense, propagate până în mediul monahal. Vom reda aici una dintre primele întrebări adresate Sfântului Grigorie Palama de către monahii care se simțeau copleșiti de faptul că teologia experienței directe a lui Dumnezeu risca să nu aibă niciun ecou în câmpul de bătălie intelectuală populat de marii învățați ai vremii: „I-am auzit pe unii zicând că trebuie căutată doar înțelepciunea cea din afară, și că monahii, pentru că nu o posedă, nu pot evita ignoranța și părerile greșite; și chiar dacă am ajunge la nepătimirea cea mai înaltă, nu vom putea dobândi desăvârșirea si sfințenia dacă nu vom aduna de peste tot știința și mai ales știința provenită din educația elină. Căci, spun ei, și aceasta este darul lui Dumnezeu, asemenea celor care au fost date prin Revelație proorocilor și apostolilor. După ei, această educație oferă sufletului cunoașterea celor ce sunt și îmbogățește partea cunoscătoare, care este partea superioară a sufletului; ea alungă din suflet tot lucrul rău – căci toate patimile au drept origine și se bazează pe ignoranță -, și conduce pe om la cunoașterea lui Dumnezeu ; căci nu este posibilă cunoașterea lui Dumnezeu în alt fel decât prin intermediul celor zidite de El”. Răspunsul Sfântului Grigorie avea să vină destul de prompt, cu o precizare importantă: creatul nu poate potența niciodată necreatul și nici nu îl poate explica suficient.
Dezvoltarea ochiului sufletului
Disputele științifice, de genul celei dintre Varlaam și Theodor Metochit, trebuie să rămână în limitele propriilor coordonate. Spune Sfântul Grigorie Palama: „Aș zice că în același fel cunoașterea diferitelor limbi și dialecte, forța retoricii, știința istorică, descoperirea tainelor naturii, variatele metode ale logicii, diferitele puncte de vedere ale științei de calcul matematice, măsurătorile de tot felul ale configurațiilor nemateriale sunt toate deopotrivă și bune, și rele. Studiul lor este un lucru bun doar în măsura în care dezvoltă în ochiul sufletului o privire pătrunzătoare. Însă persistența pâna la bătrânețe în studiu reprezintă persistență în rău. Soluția cea bună este exersarea moderată (aplecarea moderată spre cele ale științelor profane), urmată de transpunerea și direcționarea eforturilor către binele superior și „mult mai sigur””. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 22 mai 2010, semnat de Pr. Roger Coresciuc)
