Despre parabole în scrierile Sfântului Grigorie Palama

Orice demers teologic nu poate fi rupt de viața Bisericii și nici de eforturile personale de curățire de patimi. Predica trebuie să fie, la rândul ei, acceptare a lucrării harului lui Dumnezeu, care prin cuvânt deschide inimile credincioșilor pentru primirea Cuvântului celui veșnic.

Predicatorul trebuie să aibă mereu conștiința că nu se predică pe sine și că învățătura sa este învățătura cea revelată, dăruită de Dumnezeu. Păstorul seamănă ceea ce a primit de la Hristos, iar semințele dau roadă tocmai datorită faptului că Dumnezeu este Cel care le face să crească. Sămânța de care vorbește pilda atât de bine cunoscută din Evanghelie este Revelația pe care predicatorul este dator să o răspândească printre cei care se apropie de harul lui Dumnezeu.

„Ieșit-a Semănătorul să semene sămânța Sa”

Voi prezenta în continuare un fragment mai amplu dintr-o interpretare a Sfântului Grigorie Palama care se axează pe aceste idei: „Așadar, ieșit-a Semănătorul să semene sămânța Sa. Care este această sămânță? Cuvântul învățăturii, graiurile vieții celei veșnice, poruncile nemuririi, vestirea învierii, Evanghelia Împărăției cerurilor. Iar acestea sunt ale Lui. Căci Însuși spune despre Evanghelie: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viață” (Ioan 6, 63), iar Petru spune despre El: „Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6, 68). Așadar, o sămânță precum aceasta este numai a Lui, și numai El este Cel Care seamănă această sămânță fără încetare, prin care se arată că El este Dumnezeu cel mai presus de toate”. Predicatorul trebuie, de asemenea, să aibă și conștiința că, pe lângă faptul că el propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu, Însuși Dumnezeu îi vine în ajutor în această împreună-lucrare: „Orice învățător și Evanghelist și propovăduitor al evlaviei, precum și al unei petreceri evlavioase seamănă și el cuvintele vieții – cuvântul învățăturii cereștii Evanghelii – și supunându-se voii lui Dumnezeu ajunge și el la dumnezeiescul liman. Însă cuvântul mântuirii pe care, învățându-i pe alții, îl și seamănă întru ei nu este al lui, ci întreg al lui Dumnezeu, Care și împreună lucrează, cu el”, spune Sfântul Grigorie.

Calitatea de învățător

Calitatea de învățător nu poate fi în nici un fel cuantificată cu criterii lumești care iau în calcul referințe impuse de contexte culturale diferite. Exemplul Apostolilor este cel mai grăitor. Fără a le știrbi autoritatea, „Domnul nostru Iisus Hristos Și-a ales ucenicii nu dintre înțelepții veacului acestuia, nici dintre cei de neam nobil, nici dintre bogătași sau dintre cei cu bun renume, ci dintre pescari, tâmplari, și săraci și dintre oameni necultivați, ca să arate tuturor că nici lipsurile, nici ignoranța, nici simplitatea sau strâmtorarea și nimic altceva dintre unele ca acestea nu sunt o piedică pentru zidirea virtuților și pentru cunoașterea dumnezeieștilor cuvinte și ale tainelor Duhului”. Împreună-lucrarea dintre omilet și Dumnezeu are tocmai rolul de a scoate în prim-plan învățătura dumnezeiască, și nu cultura celui care transmite cuvântul: „Ba chiar și cel mai lipsit, mai sărac și mai simplu om, dacă arată râvnă pentru întoarcerea firească spre bunătate, poate nu numai să cunoască învățătura dumnezeiască, ba chiar poate să devină el însuși învățător pentru alții prin darul lui Dumnezeu. Dar cele care cu adevărat ne împiedică de la cunoașterea și de la însușirea învățăturilor duhovnicești sunt trândăvia și nepăsarea noastră, precum și grija exagerată pentru lucrurile vieții de aici și pentru cele trecătoare, de unde vine și faptul că nu aflăm nici timp, nici loc pentru ascultarea, cugetarea și rememorarea celor auzite, și nici nu ne facem griji pentru cele viitoare și veșnice”. Primirea învățăturii trebuie să se facă în smerenie și în stare de mulțumire pentru faptul că Dumnezeu oferă posibilitatea accederii la înțelesuri de nebănuit pentru mintea omenească: „Chiar dacă lucrul acesta este mare și înalt, și din această pricină nu este la îndemâna tuturor să fie înțeles, trebuie să aducem mulțumiri Domnului și Stăpânului tuturor, care a hărăzit tuturor celor ce vin la El prin credință, cele ce sunt cu greu de atins și cu mintea, și cu cuvântul, fie și puțin din ele. Luați însă aminte cu toții la tâlcul celor grăite. Căci, chiar dacă cineva nu va putea să le cuprindă pe toate, va înțelege totuși întreg tâlcul din câteva cuvinte, fiindcă învățătura Duhului are un înțeles luminos”.

Punerea în practică a poruncilor

Acceptarea cuvântului Mântuitorului se face, de asemenea, prin prisma deciziei de a urma și a pune în practică poruncile Sale, în smerenie și ascultare: „Așa cum la cultivarea pământului sunt secerate cele ce au fost semănate, și dacă se sădesc pomi cu roadă bună sau se seamănă grâu, porumb sau orice altceva dintre cele folositoare, cresc și dau în pârg, iar dacă, pe de altă parte, sunt udate și hrănite cele nefolositoare, adică mărăcinii și spinii blestemului rostit împotriva noastră, atunci se va obține un pom fără de rod, nefolositor și purtător de spini, cum sunt mulți, la fel și cu privire la suflet: ce fel de dispoziții ale sufletului seamănă cineva, de acelea se va și bucura. Și dacă se folosește cineva de predicile folositoare și aude învățăturile cele de folos, și le înțelege duhovnicește, și le pune în faptă, atunci va strânge virtuțile și se va face el însuși rod bun pentru Dumnezeu, pentru ceilalți oameni, precum și pentru sine. Dacă însă nu se bucură de cuvântările cele bune și nu primește duhovnicește învățăturile, și dacă ia drept zădărnicii cele auzite, atunci se sălbăticește, se înăsprește și hrănește patimile cele rele, și va rodi spinii și boldurile morții, sufletești și trupești deopotrivă, care sunt păcatele”. Cel ce ascultă progresează doar dacă își asumă cuvântul primit, chiar dacă acest cuvânt este uneori dificil de pus în lucrare.

Vorbirea în pilde

Faptul că adesea Hristos le vorbește unora dintre ascultătorii săi în pilde, iar altora lămurit este și pentru învățătorul omilet din toate timpurile un îndemn de discernere a voinței și calității duhovnicești a auditoriului. Vorbirea în pilde înseamnă respectul pe care propovăduitorul trebuie să îl aibă în fața libertății de alegere a celui care ascultă: „Dacă ar avea cineva îndrăzneală să-I zică Lui: Dar ce este aceasta, o, Stăpâne, Tu, Care singur ești lumina tuturor celor care zac în întunericul necunoștinței, lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume, acum îi luminezi numai pe cei care sunt aleși drept ucenici ai Tăi, iar celorlalți le vorbești acoperit, ca să nu priceapă și să nu fie luminați? Da, zice, fiindcă a voit să zidească în această lume numai pe om, o ființă cu voie liberă, dar a venit în lume nu ca să nimicească, distrugând, ci ca să mântuiască făptura mâinilor Sale”. Parafrazând cuvintele Mântuitorului, Sfântul Grigorie Palama insistă asupra libertății pe care Dumnezeu o respectă omului. Vorbirea în pilde îi protejează pe cei mai puțin doritori de împărtășirea de harul dumnezeiesc de un contact abrupt cu învățătura dumnezeiască. Hristos nu aduce sentințe definitive celor cu o anumită reticență inițială la cuvântul Său, ci pune în prim-plan Revelația și timpul împlinirii poruncilor – „vara împlinirii și rodirii cuvântului”, tocmai pentru a oferi tuturor, la nivelul real de percepție, hrana cea mai potrivită: „Pentru aceasta, nu voi atrage la Mine pe nimeni cu forța, ci socotesc că este drept ca numai pe cei vrednici, care voiesc din liberă alegere să fie luminați, și pe cei care însetează și caută să și lucreze cu fapta cunoștința cea mântuitoare”. Retorica palamită capătă sensul cel mai potrivit în ansamblul întregii teologii a Sfântului Grigorie. Nu putem disocia teologia sa de expunerea acestei teologii într-o manieră pastorală. În acest sens, accentuează foarte mult faptul că învățătura lui Dumnezeu poate fi accesibilă tuturor, dar este intransigent atunci când este vorba de modalitatea în care primitorii învățăturii o aplică. Darul Duhului este pentru toți, însă nivelurile de acceptare sunt diferite, de aceea, Sfântul Grigorie Palama este foarte atent atunci când le subliniază. Capacitatea de acceptare și de punere în lucrare a Revelației nu este potențată, așa cum am văzut în nenumărate rânduri, de achiziții intelectuale sau de abilități retorico-filosofice, ci de primirea și asumarea cuvântului prin credință și asceză. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 26 februarie 2011, semnat de pr. Robert Coresciuc)

Comentarii Facebook


Știri recente