Denia Acatistului Bunei Vestiri se oficiază în această seară

În săptămâna a V-a din Postul Mare vineri seara se oficiază Denia Acatistului Bunei Vestiri. Din punct de vedere liturgic, această slujbă face parte din rânduielile specifice ale Postului Mare, menite să-l pregătească sufletește pe credincios pentru marele praznic al Învierii Domnului. Alături de profunzimea și frumusețea specifică a rugăciunii în sine, Imnul Acatist are și o istorie miraculoasă care, analizată în esență, constituie un real izvor de învățături duhovnicești ce-și pot găsi aplicarea în situații concrete din viața socială actuală.

În cele ce urmează vă prezentăm mai multe informații legate de Denia Acatistului Bunei Vestiri extrase din lucrarea Triodul Explicat, Mistagogia Timpului Liturgic semnat de Makarios Simonopetritul:

„Sinaxarul atribuie originea sărbătorii Acatistului eliberării miraculoase pe 7 august 626 a Constantinopolului de atacul conjugat al persanilor și avarilor. In timp ce împăratul Heraclie era atunci cu armata sa departe în Orient, patriarhul Serghie a făcut procesiuni pe zidurile capitalei cu relicvele Crucii, cu icoana „nefăcută de mână” a lui Hristos și veșmântul Maicii Domnului. El a încurajat tot poporul în luptă și a organizat rugă­ciuni de implorare a Născătoarei de Dumnezeu. Râvna locuitorilor a fost atât de intensă, încât au reușit să respingă inamicul, permițând astfel răs­turnarea delicatei situații în care se găseau bizantinii și sprijinind astfel decisiv contraatacul lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în vic­torie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perși. În semn de mulțumire, întreg poporul capitalei și-a petrecut noaptea victoriei cântând în picioare imnul Acatist în sanctuarul Fecioarei de la Vlaherne. Ziua de 7 august a rămas de atunci o zi de comemorare solemnă. După transferul comemorării inițiale de pe 7 august în sâmbăta Săptă­mânii a V-a, sinaxarele au adăugat și memoria altor asedii ale Constanti­nopolului din anii 677, 717-718 și 860, făcând astfel din Acatist imnul prin excelență al încrederii poporului bizantin în ocrotirea Maicii Domnu­lui, cum declară limpede faimosul său „proimion” „Apărătoarei Doamne” [redat mai jos într-o traducere literală]:

„Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită din lucruri cum­plite, cele de biruință îți aduc ție, Născătoare de Dumnezeu, ca niște mulțumiri, eu, cetatea ta. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită [invinci­bilă], din tot felul de primejdii slobozește-mă, ca să strig ție: Bucură-te, Mireasă nemiresită!”

Să remarcăm numaidecât, ca să nu mai revenim asupra lui, faptul că simbolismul militar și patriotic e destul de frecvent în imnografia bizan­tină, îndeosebi cu referire la Născătoarea de Dumnezeu. Acest lucru își trage evident originea din întrepătrunderea existentă între Biserică și statul bizantin, precum și din dedicarea cetății imperiale Fecioarei, astfel încât toate evenimentele fericite ale istoriei politice erau atribuite mijlocirii sale. Acest simbolism militar își păstrează intactă valoarea și atunci când e transpus în planul personal al luptei fiecărui creștin împotriva patimilor și a demonilor. Eliberarea cetății reprezintă în acest caz eliberarea omului de tirania patimilor, putând fi astfel aplicat tot timpul Postului Mare.

Spiritualitatea liturgică a asimilat aceste elemente istorice, cum sunt episoadele unor asedii barbare sau cutremure de pământ, pentru a face din ele elemente permanente ale vieții ortodoxe, chiar și după dispariția statului bizantin și a uitării motivelor precise care au dus la stabilirea lor. Aceste elemente nu sunt simple supraviețuiri ale unor comemorări care n-ar fi avut valoare decât pentru locuitorii Constantinopolului, ci au do­bândit o valoare transistorică și universală, putând fi de acum supuse aceluiași tip de transpunere duhovnicească (anagogică) ca și faptele isto­rice ale Scripturii. Acatistul e extrem de revelator în această privință.

Prăznuirea eliberării miraculoase a Constantinopolului cântată împre­ună cu Acatistul a fost transferată la începutul secolului VIII, de pe 7 au­gust pe 25 martie, de către patriarhul Gherman în virtutea legăturii acestui imn cu Buna Vestire. Dar cum cel mai adesea Buna Vestire cade într-o zi de post, în secolul IX, patriarhul Metodie (842-847), sau, după alte surse, patriarhul Fotie (858-886) a deplasat încă o dată această prăznuire a Acatistului într-o sâmbătă de la sfârșitul Postului Mare. Aceasta însă pare să se fi fixat destul de târziu în Săptămâna a V-a, fiindcă în redacția sa din secolul IX, Typikon-ul Marii Biserici din Constantinopol lasă încă patriarhului libertatea de a fixa oficiul Pannychis al Născătoarei de Dumnezeu în Săptămâna a IV-a sau în Săptămână a V-a. In unele manuscrise italo-grecești, printre care Typikon-ul de la Messina (secolul XII), prăznuirea Acatistului nu este prescrisă pentru o zi de sâmbătă, trebuind să fie celebrată cu 5 zile înainte de Buna Vestire, sau, după alte documente, numai în ajunul ei, evidențiind astfel limpede semnificația ei de înainte-prăznuire.

Diferitele etape ale fixării Acatistului evidențiază în fond o ezitare datorată polarității semnificației sale. El este în același timp un oficiu votiv pentru eliberarea cetății și un imn centrat în principal pe Buna Vestire. Este sigur că Acatistul exista cu mult înainte de victoria din anul 626 și că el a fost cântat atunci pentru că era deja extrem de popular. Probabil cu această ocazie, său ulterior, i s-a adăugat „proimion”-ul citat mai sus, pentru a explicita caracterul său votiv și legătura Acatistului cu ocrotirea orașului de către Theotokos.

S-a scris mult despre originea imnului Acatist și despre autorul său. Multă vreme sinaxarele i-au atribuit redactarea patriarhului Serghie însuși, lui Gheorghe din Pisidia, secretarul său, sau chiar patriarhului Gherman, deși acesta din urmă n-a făcut altceva decât să expliciteze și mai mult legătura imnului cu Buna Vestire. Până nu de mult savanții moderni, bazați mai cu seamă pe studierea stilului acestei capodopere, păreau să fi ajuns la un consens în ce privește atribuirea imnului Acatist lui Roman Melodul, autorul principal al imnelor kontakia și cel mai mare melod bizantin. Recent însă, specialiștii înclină să împingă datarea compunerii lui încă înainte de Roman Melodul. Oricum ar sta lucrurile, acesta e într-adevăr o înflorire a poeziei liturgice, nici o altă compoziție neegalând-o prin frumusețe și popularitate la creștinii ortodocși până în zilele noastre. Acatistul e cântat în general împreună cu canonul lui Iosif Imnograful, care-i împrumută unele expresii și îi este asemănător prin formă, amplificând salutarea îngerului („Bucură-te!”) și legând de ea expresii antinomice ce exprimă realizarea în Fecioara Maria a prefigu­rărilor Vechiului Testament și caracterul neînțeles al Întrupării. Această particularitate stilistică a dus la denumirea populară a Acatistului, numit în Grecia chairetismoi [Bucurări]. Canonul este cântat împreună cu „irmoase” care nu sunt însă ale lui Iosif, ci poate ale lui Ioan Damaschinul; acestea au cunoscut un foarte mare succes în imnografia bizantină, fiindcă le regăsim adesea sub formă de „catavasii”.

Pe lângă Acatistul însuși, slujba din sâmbăta Săptămânii a V-a a Pos­tului Mare a preluat numeroase elemente din cea a Bunei Vestiri. Vineri seara la Vecernie, după cele două idiomele și stihira Mucenicilor din Triod, se cântă șapte „prosomii” și „Slava” de la Vecernia Mare a Bunei Vestiri ca pregătire pentru Acatist, după care oficiul se derulează ca de obicei împreună cu Liturghia Darurilor înainte sfințite. La Pavecernița Mare se cântă canoanele defuncților glasului de rând și ale sfântului din Mineie transferate aici din pricina Acatistului. Utrenia începe, ca și cea a Canonului Mare, la ceasul al 4-lea din noapte, dar, spre deose­bire de aceasta, nu are „Aliluia” (specific comemorării defuncților și, prin urmare, anacronic), ci „Dumnezeu este Domnul” festiv însoțit de întreita cântare foarte lentă și ornamentată anume pentru acest prilej a unui tropar având drept temă Buna Vestire, și de altfel extrem de răspândit în imnografie, unde servește adesea drept irmos. După tropar se citește catisma 16 a Psaltirii urmată nu de o sedealnă, ci de „proimion”-ul „Apără­toarei Doamne” cântat de cele două coruri. După care preotul, înaintea icoanei, ca și în vinerile precedente la Pavecerniță, cântă cu glas mare primele 6 strofe (sau dikoi) la sfârșitul cărora corul repetă cântând lent „Aliluia” sau „Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!”. Acest prim grup se încheie cu repetarea condacului „Apărătoarei Doamne”, urmat de lectura primei părți a cuvântului despre Acatist (de la sfârșitul Triodului) și de recitarea Psalmului 118. Se repetă apoi încă o dată „proimion”-ul înainte și după grupul de 6 strofe oikoi (icoase) care urmează executate în același mod ca și grupul precedent. Se citește apoi restul cuvântului despre Acatist, Psalmul 50 și canonul hramului mănăstirii în 4 tropare, cel al Maicii Domnului, alcătuirea lui Iosif în 6 tropare și, la odele corespunzătoare, „tetraodele” lui Iosif și Teodor, care elimină canonul hramului. Drept „catavasii”, se cântă încă o dată „irmoasele” cano­nului lui Iosif. Canonul e întrerupte de ectenii mici, urmate la oda a 3-a de cântarea a șase noi strofe oikoi executate în același mod. Urmează o ectenie mică, o sedealnă pe tema Bunei Vestiri cântată de două ori și dacă nu s-a încheiat, continuarea cuvântului despre Acatist. După oda a 6-a, se cântă ultimele 6 Strofe oikoi, mereu încadrate de: „proimion” și urmate, mai, întâi de sinaxarul din Minei iar apoi de sinaxarul Acatistului redactat de Nichifor Calist. Canonul se termină fără alte modificări urmat fiind de luminânda Bunei Vestiri și, la Laude, de 4 Stihiri de pe 25 martie, cu „Slava” lor. Utrenia se încheie cu Doxologia mare, iar la Liturghie se combină la „Fericiri” troparele odei a 3-a a canonului Maicii Domnului și ale odei a 6-a a tetraodei Triodului Prochimenul este „Mărește su­flete al meu pe Domnul”, iar lecturile din Apostol și din Evanghelie sunt duble: vechilor lecturi din Evrei 9,24-26 și Marcu corespunzătoare seriei lecturilor Triodului li s-au adăugat cele din Evrei 9, 1-7 și Luca 1, 39-49. 56, ca la celelalte praznice ale Maicii Domnului, evidențiind astfel limpede suprapunerea oficiului propriu al Acatistului peste cel al unei sâmbete obișnuite din Postul Mare.

Constatăm, așadar, că pentru a putea da celebrării sâmbetei Săptămânii a V -a din Postul Mare întreaga sa strălucire, Acatistului și canonului său li s-au adăugat piese imnografice ale praznicului din 25 martie pentru a completa astfel oficiul. Acest adaos a permis în același timp afirmarea clară a legăturii Acatistului cu praznicul Bunei Vestiri și proiectarea acestuia din urmă în inima ciclului liturgic mobil.

Primei distincții pe care am remarcat-o în Acatist între simbolismul militar al protecției Maicii Domnului și evocarea teologiei Întrupării, trebuie să-i adăugăm o a doua. Imnul Acatist se împarte în două părți distincte: prima e o reprezentare, dramatică, a Evangheliei copilăriei; ea începe cu vizita îngerului și tema Bunei Vestiri (condacele 1, 2, 3), după care descrie vizita Elisabetei (icos 3), tulburarea lui Iosif, (condac 4), ves­tirea Nașteri Domnului păstorilor (icos· 4) și magilor (condac 5, icos 6, condac 6), fuga în Egipt și episodul (apocrif) al surpării idolilor, (icos. 6), terminându-se cu întâlnirea cu dreptul Simeon (condac 7). Partea a doua începând cu condacul 8 nu se mai desfășoară în plan cronologic ci dezvoltă o meditație, asupra consecințelor spirituale ale Întrupării. Această a doua dimensiune corespunde, sub o formă diferită salutărilor propriu-zise care desfășoară încă de la începutul imnului o serie de expresii antinomice a căror funcție e aceea de a arăta că în Logosul întrupat se frâng limitele rațiuni: „Bucură-te, cea care ai adunat lucruri potrivnice într-una (ai reconciliat contrariile) Bucură-te cea care ai unit fecioria și nașterea! Bucură-te sălașul înțelepciunii lui Dumnezeu! Bucură-te vistieria Proniei Lui! Bucură-te cea care arăți pe filozofi neînțelepți! Bucură-te ceea cea ai vădit pe cei meșteri la cuvânt a fi necu­vântători! Bucură-te că au înnebunit întrebătorii cei cumpliți! Bucură-te că s-au veștejit făcătorii de basme, Bucură-te cea care ai rupt vorbele cele încurcate ale atenienilor! Bucură-te cea care ai umplut mrejele pescarilor! Bucură-te cea care ne-ai tras dintru adâncul necunoștinței! Bucură-te, cea care pe mulți i-ai luminat în cunoștință!Bucură-te corabia celor ce vor să se mântuiască! Bucură-te limanul celor ce umblă cu corăbiile acestei vieți! Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!”.

Începutul acestei a doua părți a imnului Acatist sugerează tocmai mo­tivul acestei lungi evocări a Întrupării în timpul Postului Mare:

„Văzând naștere străină, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la cer; că pentru aceasta Dumnezeu Cel Preaînalt pe pământ s-a arătat om smerit, vrând să tragă la înălțime pe cei ce-I strigă Lui: Aliluia”

Cu ajutorul unor expresii de o îndrăzneală adesea nemaiauzită, Maica Domnului e aici preamărită în principal ca instrument al întrupării lui Hristos și ca auxiliar al înălțării și îndumnezeirii naturii umane: „începu­tul recreării ei spirituale”. Întruparea apare ca principiul fără de care n-ar putea exista viață duhovnicească, nici biruință asupra patimilor, căci în fond fiecare creștin e chemat la realizarea mistică a întrupării în sine însuși. Prin curățirea, căința și asceza practicate tocmai în timpul Postu­lui Mare, el trebuie să imite, pe cât îi stă în putință, curăția neprihănită a Fecioarei, pentru ca după „Aminul” conlucrării voii sale eu Dumnezeu să Se nască în el Logosul. „Ceea ce s-a petrecut trupește în neprihănita Maria „plinătatea Dumnezeirii” [Col 2, 9] strălucind în Hristos prin feciorie, aceasta se petrece și în orice suflet ce rămâne feciorelnic potrivit rațiunii; nu că Domnul s-ar mai face prezent trupește, fiindcă „nu-L mai cunoaștem pe Hristos după trup” [2 Co 5, 16], ci pentru că vine să se sălășluiască duhovnicește aducând împreună cu El și pe Tatăl, cum spune Evanghelia [In 14, 23]”.

Această naștere a lui Hristos în sufletul „fecioară” poate fi privită nu numai drept piscul vieții duhovnicești, dar și drept obârșia ei. Fiindcă Botezul Îl face pe Hristos să Se nască în neofit (cf. Ga 2, 20), pentru ca acesta să trăiască în Hristos (cf. Col 2, 3-4). Astfel, celebrarea Acatistului spre sfârșitul Postului Mare, când ne apropiem de perioada propriu-zis mistagogică și dramatizată a Săptămânii Mari, sugerează că tocmai prin asceză, căință și luptă putem regăsi fecioria dobândită la Botez, pentru ca prin Duhul Sfânt Hristos să Se nască, să crească duhovnicește în suflet și în trup, și să ajungă „la măsura vârstei plinătății lui Hristos” (Ef 4, 13).

Să remarcăm de altfel că intervenind chiar înaintea comemorării Răs­cumpărării în timpul Săptămânii Mari, această evocare duhovnicească a teologiei întrupării permite afirmarea o dată mai mult a continuității și armoniei Economiei divine. Așa cum, cu prilejul Nașterii Domnului, se amintește faptul că aceasta conține tainic în ea puterea învierii și realiza­rea definitivă a mântuirii, tot așa în ajunul celebrării Patimii e potrivită invocarea paradoxului nemaiauzit aflat la obârșia ei și a faptului că încă de la întrupare firea omenească asumată de Logosul era deja transfigurată și îndumnezeită. Jertfa și moartea lui Hristos n-au fost în fond necesare decât pentru a manifesta transcendența fără limite a iubirii dumnezeiești, care recapitulează în sine însăși toate contrariile și se „smerește” atât cât vrea să-și înalțe creatura căzută.

Putem în sfârșit nota faptul că imnul Acatist și canonul lui Iosif legat de el folosesc din belșug prefigurările scripturistice, ca și Canonul Mare. Dar, în timp ce în acesta din urmă figurile din Vechiul Testament erau legate de căință, în Acatist ele sunt prezentate mai degrabă drept profeții ale Întrupării. Maica Domnului e în același timp noul rai, scara lui Iacob, marea care l-a înghițit pe faraonul spiritual, piatra din care a țâșnit apa care i-a adăpat pe evrei în pustie și stâlpul de foc care i-a călăuzit, pământul făgăduiți și mana, rugul aprins, lâna acoperită de rouă a lui Ghedeon, sfeșnicul, vasul cu mană și adevăratul cort al mărturiei etc. În nașterea feciorelnică sunt recapitulate și realizate toate figurile Legii și ale Profeților, căci ea este realizarea Marii Taine a sco­pului mai înainte de veci al lui Dumnezeu cu privire la creația Sa.

Cele două celebrări speciale ale Săptămânii a V-a din Postul Mare dezvoltă, așadar, două recapitulări distincte ale istoriei mântuirii: prima în planul pocăinței, cea de-a doua în cel al întrupării. Și una și alta par solidare și complementare, iar timpul „concentrat” al Postului Mare, care dezvoltă această recapitulare la un nivel mai amplu, e afirmat atunci drept cadrul și ocazia conlucrării între planul binevoitor al lui Dumnezeu prin întrupare și răspunsul liber al omului prin căință șl asceză. Acatistul per­mite astfel retroactiv definirea întregii dimensiuni hristologice a spiritua­lității Triodului.

***

‘Akathistos’ înseamnă ‘a sta în picioare’

Acatistul (de la gr. Akathistos) este un imn de laudă alcătuit din 13 condace și 12 icoase, care descriu și omagiază episoade din viața și minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului sau ale unor sfinți. În sens propriu, cuvântul ‘akathistos’ înseamnă ‘a sta în picioare’, ceea ce indica faptul că cei ce ascultau acest imn nu stăteau în genunchi (care este un alt fel de ședere), ci drepți, în picioare. Acatistul are la origine condacul bizantin, un poem alcătuit din 18-24 de tropare sau strofe, fiecare cu câte 20-30 de versuri, aranjate în acrostih (în ordinea alfabetică grecească), fiecare strofă având același număr de silabe și aceleași accente ca și prima strofă. Aceste tropare erau precedate de o strofă aparte, ce avea în comun doar glasul (nu și melodia) și refrenul. Reprezentantul prin excelență al acestui gen imnografic foarte cultivat în literatura bizantină este Sfântul Roman Melodul, în cântările căruia condacul bizantin atinge dezvoltarea maximă și perfecțiunea.