Ne aflăm pe cele din urmă trepte ale urcuşului duhovnicesc spre măritul praznic al Învierii Domnului. Postul Mare s-a încheiat, suntem în Săptămâna Sfintelor Pătimiri şi căutăm paradigme care să ne ajute în pregătirea pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos Cel înviat. Maramureşul istoric reprezintă un loc ales al ţării noastre unde tradiţiile româneşti şi ortodoxe deopotrivă încă se mai păstrează cu sfinţenie. Unul dintre cei mai de seamă „ambasadori“ ai acestor plaiuri în lumea întreagă, maestrul Grigore Leşe, ne vorbeşte despre primenirea autentică pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti.
Stimate domnule Grigore Leşe, ce amintiri purtaţi în suflet despre pregătirea pentru praznicul Învierii Domnului în copilăria trăită în Ţara Lăpuşului?
Tata ţinea ca de Paşti să fim întotdeauna cu toţii acasă, împreună, în jurul mesei, frumos îmbrăcaţi. Totul începea pe la orele 3:00 ale dimineţii, când ne întorceam de la biserică, iar tata urma să conducă întreg ceremonialul zilei. Începând cu bătrânii, treceam pe rând pragul casei presărat cu fân. „Adevărat a înviat!“, îi răspundeam tatei, care intrase deja înăuntru pentru a ne întâmpina cu salutul vestitor „Hristos a înviat!“. Pe masă erau pahare curate pentru fiecare şi un vas mic din sticlă – canceu i se zice pe la noi -, în care era pasca sfinţită, adusă de la biserică. Mai erau ouă roşii, caş şi slănină, toate neîncepute. Tata mergea în grădină, rupea o crenguţă de prun şi făcea din ea furcuţă nouă cu care să luăm, pe rând, paştile. Făceam apoi o rugăciune de mulţumire şi ne aşezam la masă. Ciocneam ouă roşii şi câte un pahar de vin, zicând din nou „Hristos a înviat!“. Era semnul biruinţei asupra morţii. Apoi gustam din cele ce erau pe masă. Nu se deschidea radioul ori televizorul, nu se asculta nimic, nu se cânta, nu se dănţuia, nici măcar nu vorbeam cu glas tare, nu strigam unii la alţii în ziua de Paşti.
(Mai multe detalii în Ziarul Lumina)
