Continuitate şi noutate în arta religioasă

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul Conferinței Naţionale „Unitate dogmatică şi specific național în pictura bisericească”, ediţia a 4-a, cu tema „Continuitate şi noutate în arta religioasă, Palatul Patriarhiei, 12-13 mai 2016:

În analiza oricărui domeniu al culturii sau al spiritualității umane în general, sistematizarea informațiilor se realizează în jurul unor elemente și momente determinante. Referindu-ne la arta românească se cuvine să consemnăm un adevăr istoric cu profunde implicații în stabilirea coordonatelor pe care a evoluat aceasta, și anume: alături de greci și de romani, poporul român se află printre primele popoare europene care au primit creștinismul în epoca apostolică. Această realitate a avut consecințe imediate în istorie prin faptul că încă din secolul al IV-lea în teritoriul carpato-pontic, în Dobrogea de astăzi, iar, puțin mai târziu, în zona Mureșului superior, există dovezi ale legăturii vieții spirituale cu formele de manifestare artistică. Din corelarea mărturiilor arheologice care ne-au parvenit, tabloul vieții străbunilor daco-romani la Marea Neagră și la Dunărea de Jos, ca spațiu aflat în contact direct cu creștinătatea orientală, arată importanța unității spiritual-culturale și implicațiile ei social-istorice. Spre deosebire de popoarele vecine (slavii şi ungurii), în a căror istorie există un an precis al creștinării lor oficiale, la români creștinismul a fost primit treptat pe parcursul unei perioade de timp care însumează primele secole ale erei creștine, proces realizat fie prin convertiri individuale, fie prin lucrare misionară organizată.

În fosta Scythia Minor, Dobrogea de azi, au fost descoperite temelii ale peste 30 de biserici din secolele IV-VI, și chiar dacă bazilica – tipul caracteristic de lăcaș creștin – relua planurile, procedeele artistice sau decorațiile de la arta Antichității greco-romane, teologia creștină (cu implicarea concretă a episcopilor Scythiei Minor la Sinodul I, II, III sau IV Ecumenic) aduce noutăți în arta religioasă, la care se vor adăuga alte elemente noi asimilate mai ales de la Bizanț, astfel „întreaga evoluție ulterioară a civilizației medievale carpato-danubiano-pontice a purtat pecetea sa înnoitoare”[1].

Cercetările arheologice au scos la iveală temelii de biserici din primele veacuri și din Evul Mediu timpuriu în toate regiunile locuite de români: Oltenia, Transilvania, Moldova, bizantinologul maghiar Gyula Moravcsik susținând că „înainte de invazia mongolă (1241) numărul mănăstirilor de rit răsăritean din sudul Ungariei feudale se ridica la 600, dintre care au putut fi localizate doar 400”[2]. Luând în considerare tipul de plan de lăcaș de cult cu cea mai mare frecvență în cadrul fondului existent, observăm forma unei construcții cu o singură navă, având o absidă în partea răsăriteană, ceea ce pune în evidență existența unui fond cultural comun, precum și legăturile stabilite între formațiunile prestatale locuite de români și aflate sub jurisdicția directă a Patriarhiei de Constantinopol.

Dacă primele exemple de arhitectură religioasă denotă simplitate și sunt bazate pe cunoștințele modeste ale meșterilor locali, începând cu evul de mijloc sunt preluate elemente externe și adaptate într-un mod creator și original.

Arta religioasă europeană, deși a avut o bază comună – creștinismul, a evoluat în moduri diferite, legate de perioade de timp diferite. Evul Mediu aduce frământări puternice care impun note originale peste antichitatea târzie. Mai precis, începând cu secolul al XI-lea, meșteri și ucenici încep să circule în interiorul Europei și să poarte cu ei, pe lângă cunoștințele asimilate din veacurile anterioare, experiențe noi specifice propriei lor personalități. Astfel de echipe călătoare numite generic „lombarzi” ajung și în provinciile locuite de români. Din acest motiv, avem, de pildă, în pictura bisericească transilvăneană elemente artistice care ne trimit la pictura flamandă, iar în pictura bisericească din Moldova şi Muntenia elemente artistice rusești. În aceeaşi perioadă se conturează noțiunea de originalitate. În atmosfera medievală europeană, originalitatea artistică se manifestă discret. Popoarele au creat, pornind de la patrimoniul moștenirii lor culturale, produse noi care poartă pecetea specificului etnic. Deși s-au format pe baza canoanelor inspirate de credința creștina comună, motivele artistice originale primesc accente sau influențe determinate de etape istorice diferite: costume, edificii, peisaje, atitudini, primesc în arta religioasă, cu fiecare secol, forme înnoite, care evocă izvorul, dar şi pecetea timpului în care s-a exprimat noutatea.

Aparent, libertatea de creație este îngrădită, însă putem observa că sub înrâurirea curentelor din Apus, Athos, Rusia, Balcani, fondul bizantin suferă adesea unele modificări importante. Mărturie stau mănăstirile cu biserici rupestre, care arată cum monahismul capadocian influențează arealul locuit de români (fie că ne referim la ansamblul de la Murfatlar – Basarabi, la bisericile din munții Buzăului sau bisericile din partea superioară a Mureșului, sau la ctitoriile de piatră păstrate în Hunedoara, la Cluj sau la Râmeț). Iar începând cu secolul al XIV-lea, când numărul de monumente păstrate sau despre care avem informații importante crește, fiecare monument prezintă noi dovezi ale originalității epocii istorice şi ale locului geografic.

Studiind cu atenţie elementele artistice păstrate în timp, vedem cum meșterii de artă religioasă reproduc modele inspirate dintr-o lume străveche, copiază sau se inspiră din originale bizantine și le interpretează cu măiestre tehnică, potrivit talentului propriu în contextul cultural al timpului lor.

Prin prisma lucrărilor de restaurare pe care Biserica Ortodoxă Română împreună cu Direcția Monumentelor Istorice și alte instituţii de specialitate ale Statului le-au întreprins în secolul XX-lea, putem urmări trecerea de la școala de pictură a secolului al XVI-lea la arta din timpul lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino sau al Sfântului Constantin Brâncoveanu (secolele XVII şi XVIII), precum şi legătura spirituală dintre provincii peste culmile Carpaților. Aceste evoluţii s-au materializat în ctitorii dintre cele mai diverse care răspundeau nevoilor locale de-a promova viaţa religioasă. De asemenea, evoluția artistică de la stilul medieval la stilul modern renascentist, poartă în același timp pecetea continuității şi a noutății în interiorul fondului tipologic românesc creștin.

În această linie se înscrie și a 4-a ediție a Conferinței Naționale „Unitate dogmatică și specific național în pictura bisericească” care vine să sublinieze tocmai aceste elemente definitorii ale artei religioase românești „continuitatea în credință și noutatea în modalitățile plastice pe care le îmbracă”.

Importanți specialiști ai istoriografiei artei și protejării patrimoniului religios, dar și pictori bisericești contemporani aduc mărturie caracterului unitar și divers în același timp în care se înscrie manifestarea artistică sacră românească, deşi unitatea spirituală a credinţei nu poate fi echivalată axiologic cu diversitatea artistică în exprimarea vieţii sacramentale a Bisericii.

În acest sens, arta sacră este pentru Biserică arta care trebuie să exprime în primul rând viaţa liturgică a Bisericii pe temeiul credinţei creştine universale. De aceea, imediat după anul 1990, s-a intensificat în România dorinţa de-a redescoperi şi evidenţia bogăţia şi profunzimea icoanei, picturii şi muzicii bizantine, ca fond comun al Ortodoxiei întregi, chiar dacă acesta este adesea exprimat cu accente diferite de sensibilitate etnică.

Prin urmare, frumoasele fresce bizantino-române pictate în ultimii 15-20 de ani arată în același timp fidelitatea şi creativitatea şcolii româneşti de pictură bisericească, având un potențial artistic numeric şi calitativ promițător.

Felicitări pentru realizările majore şi atenție la nevoia de perfecționare continuă!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

[1] Dan. Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană și Bizanțul în veacurile V-XI, Iași, 1981, p. 87.

[2] Cf. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p.44

 

Foto: Ziarul Lumina

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente

Patriarhul Daniel: „Femeile Mironosiţe sunt icoana tuturor femeilor credincioase care au iubit pe Hristos Cel răstignit și înviat şi Biserica Sa”

Femeile Mironosițe sunt primele ființe umane care au binevestit Învierea Domnului, a transmis Duminica aceasta Patriarhul României. Credincioşii prezenţi în 30 aprilie 2017 la Mănăstirea ilfoveană Pasărea au ascultat cuvântul Preafericirii Sale. Pentru început, Întâistătătorul…