Cinstirea Sfintei Cruci

Sfânta Cruce, instrumentul binecuvântat al răscumpărării obștești și individuale a oamenilor, este cinstită în mod special în a III-a Duminică din Postul Mare numită, Duminica Sfintei Cruci.

Obiect de tortură și de groază pentru păgâni, ca și pentru evrei («Blestemat este cel ce spânzură pe lemn…», Deut. XXI, 23 și Gal. III, 13), Crucea a fost sfințită prin sângele dumnezeiesc scurs pe ea și a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv și pricină de mândrie și de laudă pentru creștini. «Cuvântul de cruce este sminteală pentru iudei, nebunie pentru păgâni, dar pentru noi (creștinii) mântuire, spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el in altă parte, «mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos..;» (Gal. VI, 14. Comp. și Col. I, 20 și II, 14; Efeseni II, 16 -ș.a.).

Încă de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricărora dintre sfintele relicve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevăr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfățișează clar, ea bucurându-se de un cult relativ. Este adevărat că sfânta Cruce pe care s-a răstignit Domnul †” din ‘pricina’ împrejurărilor istorice vitrege, care caracterizează istoria creștinismului primar, va rămâne pentru un timp dată uitării și îngropată sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire împăratul Adrian căuta să acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificării și învierii lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii era așa de generală în primele trei secole, încât ea nu avea adversari decât pe păgâni. Într-adevăr, unul dintre obiectivele atacurilor păgâne împotriva religiei celei noi era «adorarea» crucii de către creștini, care scandaliza mentalitatea păgână și pe care păgânii, neînțelegând-o, o răstălmăceau și o denaturau, numind în derâdere pe creștini adoratori ai Crucii. Dar tocmai atacurile acestea constituie astăzi dovezi indirecte despre existența unui cult creștin al Crucii în acea vreme. Apologeții creștini din secolele II și III sunt nevoiți să răspundă și să restabilească adevărul, justificând cinstirea Crucii; așa fac, de exemplu, Tertulian (Apologeticum, XVI (P.L., t. I, col. 365 ș.u.).), Minucius Felix (Octavius, IX†”XII (PL.., t. III, col. 260 ș.u.), Origen ș.a. Ceva mai tîrziu (sec. IV), printre ultimii și cei mai înverșunați adversari ai Crucii, îl aflăm pe împăratul ‘Iulian Apostatul, care reproșa creștinilor : «Voi venerați lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte și înscriindu-l la intrarea caselor voastre…» La Sf. Chiril al Ierusalimului, Împotriva lui Iulian, cart. VI (PG., LXXVI, col. 796-797)

Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea și respectul cu care creștinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârșitul secolului II și, începutul secolului III, Tertulian numește pe creștini cinstitori ai Crucii (Crucis religioși). Cele mai vechi acte martirice arată pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecății și pătimirii lor sau închinîndu-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor (Vezi, de ex., cazul Sfântului Mucenic Teodot și cele șapte fecioare – la Gherasim Timuș, Dicț. aghiogiatic, București, 1898, p. 815). Un mod de a exprima prețuirea față de Sfânta Cruce era întrebuințarea deasă a semnului ei în numeroase împrejurări și momente din viața creștinilor (la deșteptarea din somn, la culcare, la masă, la muncă etc.), despre care ne încredințează, de ex., Tertulian (De corona militis, III și IV – P.L., t. II, col. 80) și Origen, precum și purtarea ei ca semn protector de către creștini (așa, de ex., Sf. Procopiu, martir din persecuția lui Dioclețian (303), purta la gât o cruce de aur și argint (vezi Actele Sinodului VII ecumenic, în SCNAC, XIII, col. 89).

Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arată cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscripții, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au păstrat până azi. Din pricina situației speciale a creștinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însă, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera grecească T sau monogramul, în diferitele lui variante, care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecuțiilor. Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creștin apare incizată pe peretele unei case din Herculanum, înainte, de anul 79 (Vezi la Daniel Rops, Jesusj in seiner Zeit Wien Munchesn, 1936, p. 228); alta o găsim mai târziu în inscripția de pe un altar din Palmiria, din anul 134. In inscripțiile și epitafele din picturile catacombelor găsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mărturii că semnul crucii era folosit ca simbol creștin pe osuarele din necropolele aparțind chiar membrilor primei comunități creștine din Ierusalim (Vezi Pr. Prof. VI. Prelipceanu, Vechimea crucii ca obiect de cinstire și simbol creștin, în lumina descoperirilor arheologice mai noi, în MMS, an. 1958, nr. 5†”6, p. 440).

Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devoția particulară creștină ia o mare dezvoltare și începe să se manifeste în chip public, trecând în cultul obștesc și oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi două evenimente istorice :

a) Cel dintâi e apariția minunată pe cer a semnului Crucii, prin care împăratul Constantin cel Mare câștigă biruința împotriva lui Maxențiu – 312 (Vezi Eusebiu, Viața Iui Constantin, I, 28 ș.u. trad. rom. de Iosif Gheorghian, p. 345); faptul acesta determină pe împărat și pe succesorii lui să desființeze prin legi speciale pedeapsa răstignirii pe cruce, obișnuită până atunci la romani (Vezi Eusebiu, Ist. Bis., I, 8 și Sozomen, Ist. Bis., I, 8. (trad. rom. de Iosif Gheorghian, p. 15). De aici înainte, semnul Crucii a luat locul vechilor embleme păgâne (dragonul sau altele) pe steagurile, ostașilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele și sceptrul împăraților, pe monezi și acte oficiale, pe diptice etc.; îl găsim însă și pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, creștinate mai de mult cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.

b) Al doilea fapt determinant în evoluția ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost răstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 și se datorează stăruințelor Sfintei Elena, conform unei tradiții pioase, consemnată la mulți scriitori și Părinți bisericești din secolele IV†”V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chirii al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen ș.a. Toți aceștia vorbesc și despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi cât și părticelelor ei, dispersate în lumea întreagă încă din sec. IV, precum atestă Sf. Chirii al Ierusalimului; acestea erau mult căutate, îmbrăcate în aur și argint și purtate la gât, ca o bijuterie de mare preț, spun Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Paulin de Nola. «Întreaga Biserică din toată lumea venerează cuiele cu care a fost țintuit Hristos și lemnul cinstit al Crucii», spune diaconul Rusticus. (Dialogus contra acephalos, P.L., t. LXVII, col. 1169 ș.u. Istoricul bizantin Procopiu din Cezareea (sec. VI), în Bell. Pers., 2 spune că un sirian a furat o bucată mare din Lemnul Sfânt, pe oare a dus-o la Apamea în Siria, unde a fost multă vreme venerată (cit. la G. E. Gingras, Egeria, Diary of a Pilgrimage, translated and annotated, New. York, 1970, p. 239, n. 384).

Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public și oficial al Sfintei Cruci a fost sfințirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul Patimilor și al îngropării Domnului (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusă, tot atunci, spre păstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de curând. Vederea, atingerea și cinstirea acesteia deveniră unul din obiectivele de căpetenie al mulțimilor de pelerini care începură să se îndrepte de aci înainte către Locurile Sfinte. Expunerea (arătarea) și cinstirea liturgică (publică și solemnă) a Sfântului Lemn aveau loc la început de două ori pe an: o dată la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseană Egeria, a fost aflată Sfânta Cruce) și a doua oară în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste două zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfârșitul secolului IV, pelerina Egeria (Peregrinatio ad Loca Sancta, cap. 37, 48 și 49; ed. Pétré, Paris, 1971, p. 232 ș.u., 262 ș.u.. Comp și Sf. Paulin de Nola, Scris, către Sulp. Sever, P.L., t. LXI, col. 325 ș.u. †” Vezi și Diac Ene Braniște, Vinerea Patimilor la Ierusalim, in veacul al patrulea, în rev. «Păstorul Ortodox» (Pitești), an. 1947, nr. 1†”12, p. 47†”53).

Mai târziu, din pricina afluenței crescânde a credincioșilor, cinstirea generală, solemnă, a Sfintei Cruci se făcea în trei zile consecutive din Săptămâna Patimilor : Joi, Vineri și Sâmbătă.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de către regele Chosroes al perșilor, și depunerea ei solemnă (la 629†”630) de către împăratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adăugă o nouă strălucire cultului public al Sfintei Cruci. După cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Fragmente mici din ea se află în toată lumea creștină.

Prin veacurile VII†”VIII, ceremonia liturgică a expunerii și venerării publice și solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importată și în Apus.

Cât privește întrebuințarea generală a semnului Sfintei Cruci și ve-nerația obștească de care se bucură el în toată lumea creștină din secolele III†”IV înainte, e amintită de numeroși Sf. Părinți și scriitori bisericești, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria, Sf. Cipri- an, Origen, Sf. Ioan Gură de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret Fericitul Augustin ș.a. După încetarea persecuțiilor, Crucea disimulată în simboluri și Crucea monogramatică cedează cu încetul locul Crucii simple, latinești sau grecești. Din sec. V înainte, pietatea artiștilor creștini începe să împodobească figura Crucii cu ‘flori și piese scumpe, așa cum o întâlnim în desenele din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrăvite în acest timp (San Vitale, Sant Apolinarie Nuovo și Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Puidentiana din Roma ș.a.), sau pe sarcofagele păstrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului răstignit pe ea), care luă o mare dezvoltare mai ales în arta și pietatea apuseană. Legi ale împăraților Teodosie și Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor (Codex Justinianus, I, 1), dispoziție pe care mai târziu a consfințit-o și Sinodul Trulan (692), prin canonul 73. Iconoclaștii masa de înverșunați împotriva sfintelor icoane, au păstrat în cinste Sfânta Cruce, ba chiar au exagerat cinstirea ei până la idololatrie, dacă e să credem pe istoricul Nichifor Callist, care vorbește chiar de o sectă armeană a stavrolaților sau chazingarilor (de la chazus, în limba armeană = cruce).

Sinodul VII ecumenic. (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formulează apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce privește cultul Sfintei Cruci și al sfintelor icoane, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea data Sfintei Evanghelii și Sfintei Cruci. După această epocă, cinstirea Sfintei Cruci luă un mare avânt și constatăm, mai ales în cultul bizantin, noi forme și mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcătuite în cinstea și spre lauda ei (ea Acatistul Sfintei†¢ Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adăugară la cele mai vechi, ale sărbătorilor închinatei Sfintei Cruci, sau diferitele rugăciuni și imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc!), compuse de inspirații imnografi în același, scop și încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cărțile ortodoxe de slujbă. Așa sunt, de ex., cântările din Octoih, pentru cele două zile ale săptămânii care au fost închinate amintirii și cinstirii deosebite a Sfintei Cruci și a Patimilor, adică Miercurea și Vinerea. Prezența nelipsită a Sfintei Cruci în toatei locurile scumpe evlaviei creștine: în sfintele locașuri (mai ales în sfântul altar și deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credincioșilor, la mormintele morților din cimitire, la margini și răspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troițele de lemn sau de piatră, așa de larg răspândite mai ales la noi, românii), constituie o altă dovadă a prețuirii și respectului cu care evlavia ortodoxă a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului și al mântuirii noastre.

Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea creștină particulară și în cultul liturgic (public) al Bisericii s-a manifestat, precum am văzut până aici, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului Crucii sau închina-rea și invocarea ei în diverse împrejurări și momente, venerarea lem-nului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la Ierusalim și Roma, cuvântări și imne de laudă în cinstea Sfintei Cruci ș.a. Dar cea mai importantă for-mă este aceea a sărbătorilor, adică a zilelor liturgice anume orânduite de Biserică spre venerarea (cinstirea-și închinarea) Sfintei Cruci, de-spre care am și pomenit, pe scurt, până acum, referindu-ne la trecut. (Informații preluate din Liturgica Generală a Pr. Prof. Dr. Ene Braniște)

Comentarii Facebook


Știri recente