Între slujitorii Catedralei patriarhale din București din cea de-a doua jumătate a veacului al XX-lea s-a numărat și părintele Gherontie Ghenoiu.
Mare Eclesiarh pentru o perioadă de timp și apoi preot slujitor, chiar și după pensionarea la limită de vârstă, Gherontie Ghenoiu s-a remarcat ca un bun și apreciat duhovnic. Marile sale calități, răbdarea și capacitatea de a-i povățui pe credincioși, l-au făcut să petreacă, aproape în întregime, în biserică, toate zilele slujirii sale. Se spune că era la el permanent rând format din oameni care așteptau fie să se spovedească, fie să primească un sfat sau o binecuvântare.
Erau ani grei pentru Biserică. Arhimandritul Gherontie Ghenoiu purta și stigmatul celor întemnițați și se afla în atenția Securității. Cu toate acestea, a fost în perioada respectivă un mare îndrumător pe calea mântuirii și un mărturisitor al adevărului, într-o lume în care minciuna, ura și nedreptățile își făceau tot mai mult loc.
Arhimandritul Gherontie Ghenoiu s-a născut la 21 iulie 1910 în satul Popești-Golești, comuna Bleici, județul Argeș, din părinți modești, Ion și Maria Ghenoiu, agricultori, fără multă știință de carte, dar cu frică de Dumnezeu, el însuși fiind înzestrat de Dumnezeu cu o chemare tainică spre slujirea celor sfinte.
La botez a primit numele și ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care i-a călăuzit pașii de timpuriu spre mănăstire. Clasele primare le-a urmat în satul natal. După terminarea cursurilor elementare, copilul Gheorghe a mai trăit o vreme în sânul familiei, întru totul ascultător și supus părinților.
Împlinind 17 ani, vârstă a frământărilor, dar și a înaltelor aspirații sufletești, a părăsit locul natal și a răspuns îndemnului Mântuitorului Hristos, mergând la Mănăstirea Frăsinei, fiind închinoviat începând cu data de 24 aprilie 1928.
Cu toate că era singurul copil al familiei, părinții au respectat rânduiala Providenței și hotărârea fiului lor de a urma Domnului, pe calea cea strâmtă a nevoințelor monahale.
Alături de câțiva monahi și frați din lavra Athosului românesc, l-a urmat pe părintele Visarion Toia, pentru a reorganiza viețuirea monahală în Mănăstirea (schitul de atunci) Lainici. Părintele Visarion s-a îngrijit în mod deosebit atât de pregătirea duhovnicească a tinerilor novici, cât și de formarea academică a acestora, sfătuindu-i să urmeze Seminarul Teologic sau Facultatea de Teologie. Cu toate că nu avea decât clasele primare, bunul egumen n-a pregetat să sprijine activitățile cărturărești ale monahilor pe care îi oblăduia, transformând astfel chinovia de la Lainici într-o înfloritoare și autentică vatră de trăire și cultură monahală.
În anul 1929, când a fost numit stareț la Lainici cuviosul Visarion Toia, a venit de la Mănăstirea Frăsinei însoțit de câțiva ucenici râvnitori, care au ajuns mai târziu foarte cunoscuți în lumea monahală: Calinic Cărăvan (stareț la Lainici între anii 1952-1975), Nicodim Sachelarie, Gheorghe (Gherontie) Ghenoiu și alții.
La 24 iulie 1932, fiind în anul al II-lea de studii la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, tânărul Gheorghe Ghenoiu a primit chipul îngeresc primind numele Gherontie, făcând atunci parte din obștea Mănăstirii Lainici. Pe parcursul studiilor de la seminar s-a remarcat în mod deosebit pe plan duhovnicesc, iar smerenia, modestia și demnitatea de care a dat dovadă l-au ajutat mai târziu și l-au recomandat în ascultări importante ale Bisericii lui Hristos.
La 29 iunie 1934 a fost hirotonit în treapta de ierodiacon prin punerea mâinilor episcopului Vartolomeu Stănescu al Râmnicului Noul Severin, iar la 27 decembrie 1937, prin rugăciunile aceluiași episcop, a primit harul preoției, devenind ieromonah.
Datorită refuzului de a semna Constituția Regelui Carol al II-lea din data de 17 mai 1938, a fost exclus din monahism, iar conducerea seminarului de la Cernica a hotărât să nu fie primit la examene până la clarificarea situației. Episcopia Râmnicului a emis, la 23 august 1938, un ordin prin care făcea cunoscut faptul că tânărul ieromonah a fost reprimit în monahism.
În anul 1939, după absolvirea Seminarului Monahal de la Mănăstirea Cernica, a susținut examenul de admitere și a fost înscris la Facultatea de Teologie din București, și apoi la Cernăuți, unde a și obținut titlul de licențiat în Teologie la 10 iunie 1943, prezentând lucrarea de licență cu titlul Disciplina interioară.
În timpul studiilor la facultatea din București, de la 1 octombrie 1940 până la 31 martie 1941, a avut și ascultarea de econom al Mănăstirii Antim. A fost hirotesit duhovnic la 29 iunie 1940, iar la data de 28 iulie 1942 primea rangul de protosinghel de la mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu. Din toamna anului 1942 și până în vara anului 1943, a fost trimis pentru o misiune ortodoxă în Transnistria.
A funcționat ca preot slujitor și la Schitul Crasna (Gorj) și a absolvit cursurile Seminarului Pedagogic Universitar de la Universitatea din Cluj (la 12 martie 1946).
De la 1 noiembrie 1942 și până la 1 noiembrie 1944 a fost numit preot slujitor la Schitul Locurile Rele din județul Gorj, iar la 1 noiembrie 1944 a fost numit în postul de exarh al Arhiepiscopiei Craiovei.
La noile încadrări din anul 1946 a fost pus în disponibilitate, iar de la 16 martie 1948 și până la 11 februarie 1949 a fost încarcerat pe nedrept în lagărele de la Aiud și Ocnele Mari, sub învinuirea că ar fi manifestat sentimente antidemocratice.
Din viața părintelui arhimandrit Cleopa Ilie aflăm că în vara anului 1947, starețul Sihăstriei venea în București pentru a cumpăra obiecte bisericești necesare noului paraclis cu hramul Sfinții Părinți Ioa-chim și Ana. Ajungând în Capitală, părinții de la Patriarhie l-au invitat la o întâlnire duhovnicească în casa prof. univ. Alexandru Mironescu, unde se adunaseră o parte din prietenii acestuia, între ei arhim. Benedict Ghiuș, Dosoftei Murariu, Gherontie Ghenoiu, părintele prof. Dumitru Stăniloae și alții. În timpul omiliei închinate Maicii Domnului, pe care o rostea părintele Cleopa, icoana Prea-curatei s-a clătinat în chip minunat câteva minute, iar în acel timp s-a auzit un cântec ca de harfă. Aproape toți cei prezenți la întâlnirea patronată de profesorul Mironescu au trecut apoi prin încer-cările închisorilor comuniste, iar ceea ce s-a întâmplat atunci, în acea seară, avea menirea să-i întărească și să-i pregătească într-un anumit fel.
Conform uneia dintre adresele găsite printre actele personale, de la 1 martie 1950 și până la 31decembrie 1953, părintele Gherontie a fost numit în postul de Mare Eclesiarh al Catedralei Sfintei Patriarhii, în locul protosinghelului Damian Pânzaru, transferat ca preot slujitor la Schitul Dragoslavele. Se pare că de fapt a fost doar locțiitor de eclesiarh. (va urma)
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 14 februarie 2013, apărut sub semnătura Arhim. Timotei Aioanei)
