Catedrala Naţională – o necesitate liturgică practică şi un simbol al cinstirii eroilor români

Vechea Catedrală patriarhală de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti a fost construită ca biserică de mănăstire, între anii 1656-1658, de către Domnitorul Constantin Șerban Basarab.

În anul 1658, la sfințirea bisericii mănăstirii, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, săvârșită de către Patriarhul Antiohiei, Macarie al III-lea Zaim[1], Ţara Românească avea doar trei ierarhi: la București, Mitropolitul Ștefan I, al Ungrovlahiei, la Râmnic, episcopul Ignatie, iar la Buzău, episcopul Serafim[2].

După 10 ani de la sfințire, în anul 1668, prin Hrisovul emis de Domnitorul Radu Leon[3], mănăstirea de pe Dealul Podgorenilor a fost ridicată la rangul de Catedrală mitropolitană.

Astfel, această biserică devine locul unde, în prezența domnitorilor Ţării Româneşti, iar mai târziu a regilor României, se săvârșea slujba de Te Deum de către soborul de arhierei în frunte cu mitropolitul țării, cu prilejul evenimentelor importante ale vremii, precum: Unirea Principatelor Române din anul 1859, Proclamarea Independenței de stat a României (1877), Proclamarea Regatului României (1881).

De asemenea, vechea Catedrală mitropolitană este legată de cele mai importante evenimente bisericești din viața Bisericii noastre: dobândirea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi ridicarea ei la rang de Patriarhie, în anul 1925, când, în mod provizoriu, acea Catedrală a devenit Catedrală patriarhală.

Unirea Principatelor Române din 1859 a atras după sine și organizarea unitară a structurilor bisericești din Moldova şi Ţara Românească în cadrul Sfântului Sinod (1872), soborul ierarhilor a crescut astfel la 12 membri: mitropolitul primat ca președinte, mitropolitul Moldovei şi sufraganii lor: episcopii de Râmnic, Buzău, Argeș și respectiv Roman, Huși și Dunărea de Jos (Galați) – înființată în 1864 – și câte un arhiereu-vicar la fiecare eparhie[4].

Vechea Catedrală mitropolitană se dovedise încă de atunci neîncăpătoare, mai ales cu prilejul marilor sărbători bisericești sau naționale, precum şi la alte momente solemne, cum a fost Proclamarea Regatului României şi încoronarea primului Rege, Carol I, la 10 mai 1881, când s-a constatat că nici una dintre cele peste o sută de biserici, câte existau în București, nu erau atât de încăpătoare încât să-i primească pe toți cei care ar fi dorit să participe la slujbele oficiate cu prilejul solemnităților.

Ca urmare, la dorința Regelui Carol I, în anul 1884 Adunarea Deputaților şi Senatul României au votat Legea nr. 1750, pentru construirea „Bisericii Catedrale din București”, promulgată de regele Carol I la 5 iunie 1884, şi pentru care prevăzuse de la bugetul statului suma de 5.000.000 de lei (aur)[5].

De asemenea, Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat şi susţinut ideea construirii în Bucureşti a Catedralei Mântuirii Neamului, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu după Războiul de Independenţă din anii 1877-1878[6].

După terminarea Primului Război Mondial și după Unirea cea Mare din 1918, numele de Catedrala Mântuirii Neamului s-a menținut ca exprimare a recunoștinței sau mulțumirii adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea sau eliberarea neamului românesc de asuprire și înstrăinare, dar şi „pentru întregirea țării în hotarele sale firești.

După Marea Unire de la 1918, Sinodul Bisericii Ortodoxe din Regatul României Mari cuprindea 22 de membri[7], fiind format din ierarhi din toate provinciile românești: Ţara Românească, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat, Basarabia.

În calitate de Mitropolit Primat al României Mari, Miron Cristea a reluat demersurile pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. La rugămintea sa, Regele Ferdinand I a adresat Sfântului Sinod, la 10 mai 1920, un hrisov regal prin care se vestește hotărârea de a ridica în București o Catedrală monumentală în amintirea victoriei armatelor române în Războiul pentru întregirea neamului românesc.

În 12 octombrie 1921, Miron Cristea se adresează primarului Capitalei, solicitându-i „un spațiu larg și corespunzător pentru edificarea Catedralei[8].

În anul 1925, în data de 27 noiembrie, la doar câteva zile după întronizarea sa ca Patriarh, Miron Cristea obține aprobarea Primului Ministru, Ionel I.C. Brătianu, de începere a demersurilor pentru construirea noii catedrale.

Au loc dezbateri publice pentru stabilirea locului noii catedrale, fixat în cele din urmă la baza Dealului Mitropoliei, în fosta Piață Bibescu Vodă. În anul 1929, în ziua de 11 mai, la împlinirea a 10 ani de la Marea Unire[9], are loc ceremonia de sfințire a locului de construire a noii catedrale, în prezența reprezentanților Regenței Regale, a Reginei Maria, a membrilor Guvernului şi ai armatei ţării, Patriarhul Miron Cristea sfințind atunci crucea care marca locul viitorului altar.

Întrucât eforturile Patriarhului Miron au fost adeseori blocate, între anii 1932-1935 el a hotărât renovarea şi pictarea vechii Catedrale mitropolitane, transformând-o provizoriu în Catedrală patriarhală: „până când împrejurările economice favorabile vor îngădui înfăptuirea ideii de a zidi o măreață biserică a Mântuirii Neamului, drept mulțumită Milostivului Dumnezeu pentru întregirea țării în hotarele sale firești, așa cum a ținut să fie scris chiar în inscripția așezată deasupra ușii de intrare în vechea Catedrală.

Din nefericire, demersurile Patriarhului Miron s-au oprit aici, deoarece o puternică criză economică a cuprins apoi țara, menţinându-se şi în anii următori. Patriarhul Miron a decedat, la 6 martie 1939, cu acest vis neîmplinit, lăsându-l moștenire urmașilor săi.

Vremurile mai bune pentru țară n-au venit imediat, pentru că la 1 septembrie 1939 a izbucnit Al Doilea Război Mondial, prinzând în vâltoarea lui şi România, căreia i-au fost răpite Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa (prin Ultimatumul sovietic din 22 iunie 1940), Ardealul de Nord (în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940) şi Cadrilaterul (cedat Bulgariei în 7 septembrie 1940).

Au urmat deceniile grele ale regimului comunist ateu, când mii de oameni credincioşi, preoți şi călugări au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, de unde mulţi nu s-au mai întors.

Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a devenit un subiect închis. În plus, aplicarea unui plan agresiv de sistematizare urbană în Bucureşti, inspirat de arhitectura regimurilor socialiste străine, a provocat distrugeri inestimabile patrimoniului istoric și arhitectural prin demolarea unor monumente vechi, între care şi unele biserici şi mănăstiri, elocvente pentru trecutul nostru istoric.

După anul 1990, prin grija vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului a prins din nou viaţă, după o tăcere de 45 de ani, aducându-se în sprijinul ei argumente noi, pe lângă cele formulate anterior: cinstirea înaintașilor care s-au jertfit pentru credinţa şi unitatea neamului, dar şi a eroilor care şi-au dat viaţa în decembrie 1989 pentru eliberarea ţării de dictatură şi ateism, precum şi a celor care au suferit teroarea fără precedent în închisorile şi lagărele comuniste.

Eforturile Patriarhului Teoctist au fost însă mult îngreunate prin tergiversarea permanentă în ceea ce privește stabilirea locului de amplasare a noii Catedrale, deși orașul București era singura capitală din Europa care nu avea o catedrală reprezentativă.

Amplasamentul final al Catedralei a fost stabilit în anul 2005, pe fostul deal al Arsenalului, în Calea 13 Septembrie, în spatele Casei Poporului.

Acest amplasament a fost recomandat de municipalitate după ce alte trei locații au fost propuse, în etape diferite (Piaţa Unirii – 1999, Piaţa Alba-Iulia – 2001 şi Parcul Carol – 2004). Din lipsă de alternativă, Patriarhia Română a acceptat, totuși, acest amplasament, deși el oferă Catedralei o vizibilitate redusă, din cauza imensității Casei Poporului, clădirea actualului sediu al Parlamentului României.

Patriarhia Română a acceptat acest amplasament ca pe o reparaţie morală sau „o lumină de Înviere” pentru cele cinci biserici „răstignite”, dintre care trei (Alba Postăvari, Spirea Veche şi Izvorul Tămăduirii) au fost demolate, iar două (Schitul Maicilor şi Mihai Vodă) au fost translate de către regimul comunist spre a construi pe locul lor Casa Poporului.

Construcția acestei Catedrale s-a desfăşurat într-o perioadă grea, de criză economică şi de criză în domeniul construcţiilor, însă am păstrat mereu convingerea că edificarea ei este un semn de speranță, atât pentru firmele care au lucrat direct sau indirect, cât şi pentru miile de muncitori din șantierul Catedralei Naţionale, care, într-o perioadă de criză, au avut un salariu asigurat datorită acestui edificiu.

Arhitectura Catedralei Naţionale ne oferă un spațiu liturgic cruciform, cu planul în formă de cruce latină, având braţul principal mai lung decât celelalte şi reprezentând astfel pelerinajul credincioşilor către Împărăţia lui Dumnezeu, simbolizată de iconostas.

Iconostasul ortodox, numit şi catapeteasmă sau tâmplă, nu este un perete despărțitor, ci o punte de comunicare şi comuniune între altar şi naos, între cer şi pământ, între eternitate şi timp, un memorial al istoriei mântuirii şi o vedere profetică, anticipată, a Împărăției Cerurilor, care se oferă oamenilor.

Ca imagine a Bisericii lui Hristos din Împărăţia Cerurilor, iconostasul strălucitor al Catedralei Naţionale arată că Hristos Se află, în acelaşi timp, în slava din Împărăţia Cerurilor, împreună cu sfinţii, dar şi, întru smerenie, pe pământ, împreună cu oamenii credincioşi care se roagă Lui în Biserică.

Evenimentul sfinţirii Catedralei Naţionale, ne ajută să înțelegem că evidenţierea marilor simboluri şi valori ale neamului românesc este o datorie permanentă a tuturor. Avem nevoie de simboluri pentru că avem nevoie să cultivăm comuniunea noastră, ca popor.

Cunoscutul „echilibru al poporului român”, așezat, așa cum spunea Mihai Eminescu, „ca o muchie de despărţire, între furtuna ce vine din Apus spre a o întâmpina pe cea din Răsărit”, a generat o mare putere de sinteză culturală, definitorie pentru identitatea noastră naţională, pe care Părintele Stăniloae o definește ca „îmbinare a caracterului latin cu spiritul creștinismului ortodox[10].

Acest adevăr îl confirma, în anul 1995, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în următoarele cuvinte:

Ne miră şi naște în noi o admirație nespusă faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populația acestor ținuturi, după nenumărate peripeții şi prigoane, şi-a păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioși în a explica cum acest mare popor ortodox a ieșit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV-lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supraviețuise ca popor unitar, deși aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse şi primejdii, poporul român s-a întors în lumina istoriei evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credinţa puternică şi neclintită a acestui popor[11].

Această constatare a Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, care este de fapt un elogiu adus păstrării identității poporului român creștin, ne arată că rezistența prin credință statornică în fața tuturor răutăților este un factor de unitate şi de putere spirituală, care ne ajută în cultivarea şi promovarea continuității, unității şi identității naţionale, în dialog şi cooperare.

Edificarea şi sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului înseamnă de fapt împlinirea unui ideal, pe care noi l-am primit ca mandat, împreună cu Sfântul Sinod, cu clerul şi credincioşii, de la vrednicii noștri înaintași, iar înfăptuirea acestui ideal a căpătat conținut real în special prin manifestarea solidarităţii tuturor ierarhilor Sfântului Sinod în sprijinirea acestui proiect, atât prin adoptarea hotărârilor sinodale necesare, cât şi prin continuarea realizării Colectei naţionale bisericeşti.

Cu prilejul sfinţirii Catedralei Naţionale, dorim să mulţumim tuturor ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, împreună-slujitori şi împreună-păstori cu noi ai credincioșilor creștini ortodocși din România și din diaspora română.

Totodată, mulţumim întregului cler, tuturor monahilor şi monahiilor, credincioşilor şi credincioaselor Bisericii Ortodoxe Române din ţară şi din afara graniţelor României, pentru sprijinul lor spiritual şi material în această lucrare a Bisericii noastre.

Le împărtăşim părinteşti binecuvântări şi le cerem să păstreze dreapta credinţă şi să se roage pentru ca Dumnezeu să ne ajute să finalizăm toate lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului, inclusiv pictarea ei. Sperăm ca anul viitor (2019) să sfinţim Paraclisul de la demisolul Catedralei, iar peste trei ani să finalizăm şi să sfinţim întregul veșmânt pictural al Catedralei Naţionale.

Mulțumiri speciale se cuvin autorităţilor de stat care au susţinut proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului: Guvernelor României dintre anii 2011-2018, Primăriei Municipiului București, altor Primării din Capitală şi din ţară, precum și câtorva Consilii județene.

De asemenea, mulțumim tuturor binefăcătorilor şi sponsorilor, pentru sprijinul acordat în împlinirea acestui ideal românesc, în acest an plin de semnificații, al Centenarului României.

Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să folosim această împlinire ca pe un moment luminos de binecuvântare şi bucurie, de întărire a credinţei şi a iubirii frăţeşti, ştiind că sărbătorirea unui eveniment în Biserică poate fi şi un moment de reînnoire a misiunii, o reîmprospătare spirituală pentru un nou început, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Paul din Alep, Jurnalul de călătorie în Moldova și Valahia, ediție şi traducere adnotată de Ioana Feodorov, Editura Academiei Române, București, 2014, pp. 416-417.
[2] Pr. Mircea Păcurariu, „Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române”, în: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, pp. 534, 536, 538.
[3] Academia Română, doc. LVIII/66; Arhivele Statului București, Condica nr. 2 a Mitropoliei, ms. 128, p. 11.
[4] Constantin Drăguşin, „Legile bisericești ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate”, în: Studii Teologice, an. 9 (1957), nr. 1-2, pp. 86-103. Vezi şi Pr. Mircea Păcurariu, „Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române”, pp. 535, 537, 539-540.
[5] Monitorul Oficial, nr. 49, 6 (18 iunie) 1884.
[6] Nicolae Şt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.
[7] Pr. Mircea Păcurariu, „Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române”, pp. 535, 537, 539-540, 546, 550, 551, 553, 557, 562, 564; şi Condica Sfântă, vol. III, Ms.1, Biblioteca Sfântului Sinod, ff.160-177.
[8] Arhivele Naționale, Fond Miron Cristea, Dosar 3/1919, f. 61, 61v.
[9] Arhivele Naționale, Fond Miron Cristea, Dosar 3/1919, fila 19,19v, 20, 20v. Vezi și: Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, pp. 46-51; precum și Jurnalul Patriarhului Miron Cristea: Documente, însemnări și corespondențe, Sibiu, 1987, p. 372 şi revista Apostolul, nr. 10 din 15 mai 1929.
[10] Pr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 9: Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2018, p. 30.
[11] Vestitorul Ortodoxiei, anul IV, nr. 145-146, noiembrie 1995, p. 9, „Bucuria românilor ortodocşi este bucuria ortodocşilor de pretutindeni”, Cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, rostit în Catedrala Patriarhală din București, duminică, 27 octombrie 1995, cu ocazia vizitei prilejuite de aniversarea a 110 ani de la dobândirea Autocefaliei (1885) de către Biserica Ortodoxă Română şi a 70 de ani de la ridicarea ei la rang de Patriarhie (1925).

Foto credit: Raluca Ene / Basilica.ro

Comentarii Facebook

Comentarii recente
  1. CATEDRALA

    „Slava lui Dumnezeu pentru toate” a spus Marele Parinte al Bisericii – Sfantul Ioan Gura de Aur, la sfarsitul calatoriei sale pamantesti, in si prin aceasta viata!…
    La fel spunem si noi, dreptslavitorii crestini romani acum, cand cu ochii nostrii am vazut si cu glasurile noastre marturisim lucrarea lui Dumnezeu, cea plina de Har, Dar si Binecuvantare, in contextul implinirii marelui eveniment, solemn, al Tarnosirii Catedralei noastre Nationale, Catedrala biruintei, a bucuriei, a izbavirii, a sfintirii si a mantuirii neamului nostru romanesc, acum, in anul nostru centenar, fiind, practic, singurul „produs finit, incheiat si realizat” in tot acest (ras)timp!…
    Da, eu unul, aici si acum, dau slava Dumnezeului Celui Preainalt, aducand lauda, cinste, recunostinta, apreciere, pretuire si admiratie tuturor fondatorilor, ctitorilor, binefacatorilor, ostenitorilor, donatorilor, constructorilor si cinstitorilor acestui maret edificiu si sfant altar al Bisericii noastre Nationale, majoritare si Romanesti!…
    In aceste imprejurari Biserica noastra a demonstrat si dovedit, inca odata, pentru a cata oara, ca are capacitatea desavarsirii lucrului inceput, finalizandu-l, ducandu-l la bun sfarsit, adica pana la capat, cu seriozitate, cu asumare, determinare si responsabilitate!…
    Macar atata sa invatam si noi, din toate acestea: sa fim seriosi, corecti, onesti, demni, fermi, constiiciosi si responsabili, pana la capat!…
    Altminteri, nu am ramas cu nimic altceva din tot acest an centenar decat cu CATEDRALA!…â

    Stelian Gombos.

    https://steliangombos.wordpress.com/

Lasă un răspuns


Știri recente