Canonul Sfântului Andrei Criteanul – ofranda postului

Canonul Sfântului Andrei Criteanul (660-740) sau Canonul cel Mare, cum mai este numit, cuprinde 250 de stihiri, spre deosebire de 30, câte are un canon obișnuit.

V. Iljine, în lucrarea „Le mystÄre de la pénitence et le Grand Canon de Saint André de CrÄte”, și Ioannis Fountoulis, în lucrarea , spun că acest canon este expresia experierii căderii în păcat a autorului, dar și a întoarcerii lui. Știut este faptul că, sub presiunea împăratului Filip Bardanes, Sfântul Andrei Criteanul a acceptat pentru scurtă vreme doctrina eretică monotelită, participând chiar și la pseudo-sinodul (conciliabulum) din 712, în cadrul căruia a fost condamnată învățătura Sinodului al VI-lea Ecumenic.

Însă el nu a fost un susținător fervent al acestei erezii, ci – la numai un an de rătăcire – și-a recunoscut greșeala și s-a întors la Ortodoxie. De aici, și faptul că Sfântul Andrei Criteanul – în calitate de autor al canonului – își impută sieși toate păcatele. Din acest punct de vedere, el poate fi considerat „mistagogul căinței”, sau „învățătorul preaales al pocăinței”, cum îl vor numi, mai târziu, cei care au completat Canonul cel Mare.

Cât privește perioada alcătuirii acestui canon, circulă două ipoteze: Prima susține că Sfântul Andrei Criteanul l-ar fi alcătuit pe când se afla în Constantinopol, înainte de a fi hirotonit arhiepiscop al Gortynei, Creta (692), sau la puțin timp după aceea (712). Știut este faptul că el a fost episcop în Creta timp de 28 ani. S-a remarcat prin tact pastoral, misionar, predicatorial și filantropic, prin construirea de biserici și mănăstiri, și nu în ultimul rând, el a fost considerat cel dintâi făcător de canoane liturgice. A doua ipoteză susține că acest canon a fost scris de Sfântul Andrei Criteanul la bătrânețe. Ca argument în acest sens stau numeroase expresii din canon: „măcar la bătrânețe nu mă lăsa în iad deșert”; sau „măcar la sfârșit mântuiește-mă”; sau „timpul vieții mele este scurt”.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul este structurat, întocmai celorlalte canoane, din nouă cântări, sau pesne, tema centrală fiind sublinierea stării de păcătoșenie extremă a sufletului. Prima cântare condiționează iertarea de „lacrimile pocăinței”; a doua arată cum păcătosul poate pune început bun; a treia avertizează sufletul să nu urmeze păcătoșilor; a patra scoate în evidență lupta păcătosului cu păcatul; a cincea dezvăluie urâciunea păcatului, în contrast cu virtutea; a șasea aduce în prim-plan modul în care se poate îndrepta păcătosul; a șaptea elogiază pe cei care au renunțat la păcat; a opta reintroduce imaginea Înfricoșătoarei Judecăți; a noua se constituie într-un epilog al canonului, arătând cum sufletul, având înainte imaginea Înfricoșătoarei Judecăți, dar și numeroasele modele de drepți și păcătoși – care s-au mântuit, întorcându-se la Dumnezeu -, rămâne statornic în pocăință, năzuind să primească iertarea de la Judecătorul și Mântuitorul său.

Între cântarea a șasea și a șaptea se află Condacul „Suflete al meu”, care are menirea de a trezi conștiința adormită de păcat, precum și de a întoarce sufletul la Hristos.

Sfântul Andrei Criteanul subliniază – în Canonul său – necesitatea pocăinței, fără de care nu poate exista restaurare și, respectiv, îndumnezeire. În acest sens, autorul a făcut o centralizare a faptelor biblice – vechi și nou-testamentare -, toate rememorate cu profundă durere și străpungere a inimii. Fiecare faptă la care s-a făcut părtaș omul: crearea, neascultarea și căderea, alungarea din rai, durerea pricinuită de păcat și așteptarea mântuirii, precum și răscumpărarea săvârșită de Hristos, este individualizată și personalizată. Ele se transformă în faptele fiecăruia dintre noi: crearea mea, căderea mea, răscumpărarea mea. Istoria personajelor evocate devine istoria mea, iar eu devin conștient de profunzimea ei.

De remarcat este faptul că păcatul descris de autor nu este al unui singur om, ci este unul universal; este păcatul prin care firea umană se arată a fi căzută, începând cu protopărinții noștri. Marii păcătoși care au biruit păcatul devin paradigme pentru cei ce doresc și, mai ales, pentru cei ce încearcă să urmeze calea ascezei; în același timp, ei sunt și rugători pentru fiecare dintre cei care se luptă cu păcatul.

O atenție deosebită este acordată în Canon răscumpărării omului din robia păcatului, mijlocită de Mântuitorul prin Jertfa Sa pe Cruce. Căderea omului în păcat, răscumpărarea lui prin Întruparea și Jertfa Mântuitorului, Taina Pocăinței, dogma Sfintei Treimi, preacinstirea Maicii Domnului sunt principalele teme dogmatice pe care autorul le abordează. De aici, și caracterul dogmatico-doctrinar al canonului. De fapt, Sfântul Andrei Criteanul vrea să facă din canon un răspuns la acuzele monotelite, exprimând în același timp dragostea omului față de Dumnezeu Creatorul, Proniatorul, Mântuitorul și Judecătorul său.

Așadar, Canonul ne introduce, pe fiecare dintre noi, în istoria Sfintei Scripturi și ne determină să conștientizăm, prin intermediul modelelor de pocăință, amplitudinea păcatelor noastre și înstrăinarea față de Dumnezeu pe care ne-o aduc păcatele. Pocăința dizolvă păcatul!

†Calinic Botoșăneanul,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente