„Când primim pocăinţa, veşnicia se atinge de noi“

În prima zi când am ajuns la mănăstire, Părintele Sofronie mi-a spus: „Dacă voieşti să dezrădăcinezi din tine patimile, învaţă să plângi“. Cu alte cuvinte, dacă voieşti să mori lumii, dacă voieşti ca lumea să nu facă din tine victima şi sclavul ei, atunci învaţă să plângi. Părintele Sofronie ne îndemna cu atâta râvnă să plângem în chilia noastră, pentru că ştia că lacrimile izvorăsc doar când mintea, în rugăciune, e adunată într-un singur gând şi că ele aduc o minunată pace în suflet. Iar atunci când vine bucuria, după ce am plâns cu lacrimi de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, primim în inima noastră cercetarea tainică a cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a zi­dit cu un scop a­nu­me, acela de a-L slă­vi neîncetat şi a-I aduce vrednică închinare, în­să, din momentul în care am fă­cut neascultare şi ne-am a­fun­dat în răutatea inimii noastre, nu am mai fost în stare să-I a­ducem proslăvirea şi mul­ţu­mi­rea care I se cuvin. În primul ca­pitol al Epistolei către Ro­mani citim: „Pentru că, cu­nos­când pe Dumnezeu, nu L-au slă­vit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea ne­socotită s-a întunecat“. A­ceas­ta se întâmplă atunci când nu izbutim să împlinim scopul pentru care am fost zidiţi dintru-nceput. Ştim că şi diavolii s-au legat „cu legăturile în­tu­ne­ricului“ tot din această pri­ci­nă. În Rai, Adam, atâta vre­me cât nu s-a depărtat de la Faţa lui Dumnezeu, o privea pe Eva ca propria lui viaţă, carne din car­nea lui şi os din oasele lui. În­să căzând în păcat, el s-a ascuns de la Faţa lui Dumnezeu. Dom­nul nu l-a mustrat cu as­pri­­me, ci i-a vorbit cu blândeţe, în­să Adam, în loc să-şi recu­noas­că cu smerenie greşeala, a dat vina pe Eva: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, a­ceea mi-a dat din pom şi am mân­cat“, a zis el. Adică, a înce­put să o privească pe Eva ca pe o străină. La fel şi noi, atunci când nu izbutim să aducem sla­vă şi mulţumire lui Dumnezeu, ne îndepărtăm unii de alţii şi nu suntem în stare să avem iu­bi­­re frăţească faţă de semenii noş­tri. Îi privim ca pe nişte stră­ini, îi simţim ca pe o a­me­nin­ţare şi îi judecăm. Gân­du­ri­le de judecată sunt semnul în­de­­părtării noastre de Dum­nezeu. Dacă ne judecăm a­pro­a­pe­le, nu vom dobândi nici mă­car o fărâmă din dragostea lui Dumnezeu.

Mai multe detalii în Ziarul Lumina.

Comentarii Facebook


Știri recente