Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a XXII-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv):
„Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și, în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.” (Luca XVI, 19-31)
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXII-a după Rusalii condamnă nerecunoștința, nepăsarea și nemilostivirea care l-au „coborât” pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman.
A ajuns în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită și milostivă, singura care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv și sfânt.
Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu era nici recunoscător față de Dumnezeu, nici milostiv față de oamenii săraci. Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru bogăția materială, bogatul nemilostiv a devenit și insensibil sau nepăsător față de suferința semenilor săi. El a devenit indiferent față de suferința săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa. Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit pe pământ în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate ajunge în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăția lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală și lăcomie materială dezumanizantă.
Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficiență, de mulțumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieții și al fericirii, nici la săracii și bolnavii nefericiți, care aveau nevoie de ajutorul lui. Prin urmare, înțelegem că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoștință, nepăsare și nemilostivire, adică pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut și pentru că a confundat libertatea cu lenevia spirituală.
Nu bogăția l-a dus în iad pe omul cel bogat, ci reaua ei întrebuințare. Pentru că nici bogăția și nici sărăcia nu sunt bune sau rele în ele însele. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „… Nu sărăcia și nici bogăția în sine nu este un bine absolut, ci voința liberă cu care noi suntem înzestrați. Această voință liberă s-o punem, deci, în rânduială și să ne deprindem a cugeta cu înțelepciune. Dacă aceasta va fi bine întocmită, nici bogăția nu va putea să ne scoată din Împărăția cerurilor și nici sărăcia nu ne va face să avem mai puțin; ci vom suferi în liniște sărăcia, fără a pune în primejdie dobândirea bunurilor viitoare și fără a ne pricinui aici vătămare. Ci vom fi mulțumiți și aici și ne vom învrednici de bunurile cerești.”1
Sfânta Evanghelie de astăzi nu vorbește despre alte fapte rele ale bogatului nemilostiv, în afară de faptul că trăia întru îndestulare. Desigur, se înțelege că toate faptele rele pe care le va fi săvârșit în viața lui au fost pedepsite, însă el este osândit mai ales pentru nepăsarea sau indiferența lui față de suferința aproapelui său. Știm din Sfânta Scriptură a Noului Testament că oamenilor li se va cere răspuns și pentru omisiuni, adică pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le împlinească, dar le-au nesocotit. Adică nu se acceptă ca firească indiferența unora față de suferința altora, adică neomenia, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur:
„- Pentru ce, Doamne, nu pomenești și de celelalte căi de păcat?
– Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoși, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Ați avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteați șterge orice păcat, și ați disprețuit o atât de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului și a toată necredința; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăților. Pe unii îi ameninț cu focul cel veșnic, iar altora le făgăduiesc Împărăția cerurilor.”2
Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jignești, să nu asuprești pe semenul tău, ci este necesar și să-i faci mult bine după putință.
Când Mântuitorul Iisus Hristos vorbește despre Judecata viitoare (Matei 25, 31-46) spune că Fiul Omului sau Împăratul Judecător va zice celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Cei milostivi sunt numiți binecuvântați, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăția lui Dumnezeu, adică Împărăția iubirii veșnice a Preasfintei Treimi. În această Împărăție a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezența prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemnițat. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: „am fost bolnav și nu M-ați vindecat sau am fost în temniță și nu M-ați eliberat, ci am fost bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat”. Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea și suferința lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situația în care se află. Aceeași atitudine se cere și față de cel străin sau față de cel întemnițat.
Deci, criteriul ultim al judecății tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziție socială sau vârstă este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în viața sa pe pământ, atâta binecuvântare primește el în bucuria iubirii veșnice a Preasfintei Treimi din Împărăția cerurilor. Cei care au fost indiferenți și nemilostivi față de semenii lor în suferință sunt numiți blestemați. Acest apelativ extrem de aspru este un reproș-sentință care explică gravitatea nepăsării unora față de suferința altora.
Mântuitorul Iisus Hristos le spune celor de-a stânga sa, celor nemilostivi: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul (sau iadul) cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat” (Matei 25, 41-43). Sfinții Părinți ai Bisericii învață că iadul sau focul cel veșnic și întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită Împărăția cerurilor, adică Împărăția iubirii Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol și de slujitorii lui decât de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trăit în indiferență față de suferința celor din jurul lor. Ca atare, deși nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamănă cu demonii prin lipsa de iubire smerită față de oameni. Demonii, deși sunt inteligenți, nu se mântuiesc, adică nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindcă nu au în ei iubire smerită și milostivă.
Așadar, înțelegem că omul are o foarte mare responsabilitate față de oamenii aflați în suferință, încât mântuirea lui depinde de atitudinea lui față de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu ocolind pe aproapele său. La porțile Împărăției cerurilor vor sta martori pentru om cei care au primit ajutorul lui când se aflau în suferință sau în nevoi, dar și cei care nu l-au primit, au fost uitați de el sau trecuți cu vederea, disprețuiți ori alungați. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocați puternici ai celor milostivi, dar și aspri judecători ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Împărăției cerurilor.
Trăim astăzi într-o vreme de criză economico-financiară, care în mare parte se datorează lăcomiei unora în defavoarea altora. Această criză aduce suferință, sărăcie și necaz celor mai mulți dintre oameni. Din păcate, astăzi există unii oameni care au belșug de lucruri materiale, dar le risipesc cu multă ușurință și nepăsare, în timp ce alți oameni mor de foame. În acest sens, cineva se ruga cu aceste cuvinte: „Dă, Doamne, pâine celor flămânzi, și foame de Tine celor ce au prea multă pâine!” Deci, mai rea decât criza financiară este criza de umanitate, deficitul de omenie, când oamenii nu mai sunt umani, când nu mai sunt milostivi, când nu mai sunt iertători. Când nu mai sunt binevoitori față de semenii lor, atunci se află cu adevărat într-o criză pierzătoare de suflet.
Astfel, criza financiară de astăzi este în esență tot o criză spirituală. De aceea, într-o lume aflată în criză spirituală, morală, economică și ecologică, credința în Dumnezeu și comuniunea cu El sunt surse de speranță și de putere spirituală pentru solidaritate, pentru lupta împotriva păcatului, împotriva sărăciei și suferinței, singurătății și disperării, dezbinării și conflictelor de tot felul. Așadar, comuniunea cu Dumnezeu trebuie să devină centrul vieții particulare și sociale. Întreaga viață umană este chemată să se hrănească cu prezența și iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respirație a sufletului și printr-o vedere divino-umană a umanității și a creației. De multe ori vedem că ajutorul dat aproapelui nu se poate realiza doar prin intenții bune, ci, pentru a ajuta aproapele în situațiile lui dificile, trebuie să cerem și noi ajutorul lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 5 ). De pildă, vindecarea demonizaților nu se poate face decât dacă ucenicii lui Hristos practică postul și rugăciunea (cf. Matei 17, 21; Marcu 9, 29), pentru că numai Hristos, prezent duhovnicește în ucenicii Săi, poate alunga demonii.
În concluzie, din Evanghelia de astăzi înțelegem că bucuria egoistă de bunurile materiale ale lumii pământești trecătoare, trăită în izolare și indiferență de oamenii săraci, este o falsă bucurie care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Nu bucuria lăcomiei și a îmbuibării egoiste, fără cumpătare și fără milostenie, ci bucuria iubirii smerite și milostive, bucuria vieții în comuniune cu alții este adevărata bucurie a vieții.
Să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu Cel milostiv pentru a ne dărui puterea spirituală de a prețui și cultiva chipul Său în noi și chipul Său din fiecare om. Să ne rugăm lui Dumnezeu să sălășluiască în noi prin Duhul Său Cel Sfânt și să ne dăruiască puterea de a înlocui egoismul cu solidaritatea, indiferența cu grija față de alții, obsesia profitului cu bucuria dăruirii, teama cu încrederea, violența cu pacea, disperarea cu speranța, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.
Note:
1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Filipeni, Omilia a III-a.
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință, Omilia a șaptea.
