Viața ascetico-monahală din Scythia Minor continuă să surprindă și astăzi, cu fiecare taină ce se revelează credinciosului. Pelerinul grăbit, obișnuit mai degrabă cu „pregustarea” facilă a istoriei, trece indiferent peste detalii. Așa s-ar fi întâmplat și cu noi dacă părintele arhimandrit Andrei, starețul Mănăstirii Dervent, nu ne-ar fi însoțit într-un loc uitat de lume, unde aveam să descoperim unul dintre cele mai tulburătoare complexuri rupestre dobrogene, necercetat temeinic niciodată, cu vechi urme de locuire creștină: canaralele din satul Petroșani, comuna Deleni, județul Constanța.
Pierdut undeva într-o lume de piatră, pe drumul ce leagă satul Deleni de Independența, din sudul Dobrogei, satul Petroșani – Chioseler, cum s-a numit până în perioada comunistă – pare a-și fi uitat definitiv istoria. Puținii bătrâni ai așezării nu-și mai amintesc decât evenimente vagi și amestecate, multe dintre ele nedepășind bariera secolului trecut. Până și legendele locale s-au contaminat cu elemente alogene, recente, pierzându-și sâmburele de adevăr inițial.
Și, totuși, în acest sat vechi, pe care l-am vizitat în toamna lui 2012, există un tulburător complex rupestru în care, fără prea mari eforturi, se observă vechi urme de locuire creștină. Un complex pe care specialiștii nu l-au cercetat cu mai multă aplecare până acum.
O referire despre „Canaraua Bekerului”
Singura referire autorizată referitoare la această așezare rupestră aparține arheologului Nicolae Harțuche. În articolul „Contribuții la repertoriul arheologic al Dobrogei”, publicat în Revista Pontica nr. 4/ 1971, vorbește despre „Canaraua (Peștera) Bekerului”, din punctul „La furci”, aflată la 1 km spre sud de marginea de atunci a satului, în care a pătruns în 1958, când a ajuns la Petroșani pentru cercetarea unui mormânt aparținând unui luptător get. „Peștera se află într-un mal stâncos, la înălțimea 8-10 m de la nivelul bălții din apropiere. Gura peșterii are înălțimea de 4 m și lățimea de 5 m, fiind prevăzută în interior cu o încăpere spațioasă din care pornesc două galerii, una spre est, alta spre sud-est, fiecare lungă de 12 m, lată de 7 m și înaltă de 3 m†¦ Există indicii care confirmă că ea a fost locuită cel puțin în perioadele postpaleolitice, întrucât în jurul conului de dejecție se găsesc numeroase fragmente de ceramică, ce aparțin mai multor culturi și epoci, începând din neolitic, până în epoca feudală timpurie”, scrie acesta.
Memoria locuitorilor nu păstrează nici ele date relevante: Victoria Nedelea, 90 de ani: „Bărbatul meu știa că ar fi fost locuită demult. Se spune că acolo, într-una din canarale, ar exista un război de țesut din piatră!”; Dumitrescu Rafael, 52 de ani: „Îmi spunea tata că această canara se numește «Canaraua lui Banciu», și că exista acolo «casa mare». Are și clopotniță. Așa cum spunea tata, pe aici ar fi trecut Dunărea”; Costică Ispas, 90 de ani: „Cândva au locuit oameni acolo. Mai ales cei fugiți. În urmă, erau și scări, pe care urcai până sus. Unii spun că ar fi fost niște bande de hoți, pe vremuri, care se adăposteau acolo. Numele de «Canaraua lui Banciu», sau «Canaraua lui Ispas», sau «Canaraua lui Popa» vine de la faptul că noi aveam acolo pământuri, grădini, târle de oi ori case în dreptul lor. Așa a rămas vorba de sute de ani”.
Biserica de la etaj și cei doi smochini
Am urcat și noi într-o după-amiază de octombrie la canarale. Ele sunt dispuse etajat, în peretele stâncos din marginea satului. Am pătruns în incintele superioare, în cele de la parter, ne-am cățărat pe pereții abrupți, am fotografiat locul, emoționându-ne când am identificat semnul crucii scrijelit într-o nișă și când am descoperit crescând din stâncㆦ doi smochini. Singurii din tot satul!
Am trăit profund sentimentul că ne aflăm în sfinte lăcașuri creștine în care s-au nevoit sihaștrii Scythiei. De altfel, părintele Andrei este convins de acest lucru.
„Așezarea are mai multe niveluri, cu treceri de la un etaj la altul, cu galerii săpate în stâncă. Există adâncituri săpate în piatră, în care au existat încastrate bucăți de lemn, folosite ca scări de trecere dintr-un etaj în altul.
Eu cred că nu întâmplător orientarea complexului este est-vest. Este și aceasta o mărturie convingătoare că așezarea a fost folosită și pentru cult, în perioada creștinismului timpuriu. Nu ar fi de mirare ca bisericuțele rupestre de aici să fie contemporane cu cele de la Murfatlar, sau cu cele de la Dumbrăveni, adică din secolele IX-XI, ținând cont de faptul că ele se află aproximativ la jumătatea distanței dintre cele două complexuri, dacă mergem pe firul văii, spre vest.
La etaj, există o încăpere în care se observă tăieturi de daltă pe pereți. Ea este așezată orizontal, pe lungimea peretelui de piatră, și este orientată est-vest, având în partea de răsărit o trecere cu boltă. Aici se află săpată o nișă. Aceasta ar fi putut servi ca proscomidiar al sfântului altar. La un metru înălțime de la podea, se observă urmele unei polițe de piatră, acoperită probabil, cândva, cu lemn.
Eu cred că, pentru o perioa0dă de timp, așezarea a deservit o obște monahală care ar fi putut avea legătură și cu celebrii călugări sciți. Dar pentru faptul că malul s-a surpat, este greu de reconstituit organizarea chiliilor inițiale. Încăperile au fost, cu siguranță, mult mai mari și mult mai multe decât ceea ce se vede astăzi.
În Dobrogea există mai multe locuri în care se mai păstrează, în diferite stadii de conservare, asemenea complexuri. Cel mai cunoscut este Peștera Limanu, de lângă Mangalia, care a fost cercetat. Dar și în jurul Peșterii «Sfântului Apostol Andrei» există grote cu urme de viețuire creștină, necercetate, ca și acestea”, ne spune părintele.
File de Pateric și un cuvânt de acatist
Lăsarea întunericului ne-a obligat să părăsim canaralele de la Petroșani. Acest loc unde, după toate probabilitățile, cu veacuri în urmă, s-a retras, spre a se apropia mai mult de Hristos, o obște monahală. În drum spre Dervent, gândurile ne-au purtat spre acei călugări despre care istoricul Petre Diaconu spunea că sunt reprezentanții așa-zisului „monahism popular balcanic”, care s-ar fi putut nevoi aici, rodind duhovnicește file necunoscute încă de Pateric dobrogean. Pe drum, ne-a revenit stăruitor în minte un scurt cuvânt de acatist, care exprimă cel mai bine ceea ce am fi vrut să spunem noi despre ei: „Cu cine vă vom număra pe voi, preafericiților, căci chipul cel îngeresc al călugăriei purtând, ca niște apostoli Evanghelia ați propovăduit†¦ și făcători de minuni arătându-vă, încă și cununa muceniciei la urmă ați luat, încât multe daruri și vrednicii au strălucit întru voi. Pentru aceasta, minunându-ne, vă fericim, cântând: Aliluia!” (Acatistul Sfinților Epictet și Astion).
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 11 februarie 2013, apărut sub semnătura lui Dumitru Manolache)
