Încercările și suferințele fac parte din crucea vieții pe care fiecare o ducem. Dar când ne gândim că această cruce pe care o ducem este chiar crucea mântuirii, o ducem cu bucurie.
I. Pregătire aperceptivă
Începutul anului bisericesc este marcat de două sărbători importante: Nașterea Maicii Domnului și Înălțarea Sfintei Cruci. Aceste sărbători ne ajută să înțelegem mai bine începutul anului bisericesc, care semnifică începutul creației și începutul mântuirii noastre, căci prin Maica Domnului ajungem la prima zi a creației, când Dumnezeu Se descoperă ca lumină: „Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumină»” (Facerea 1, 3), iar noi am primit Lumina cea Adevărată, pe Hristos, prin Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii, după cum afirmăm în Sfânta Liturghie; iar prin sărbătoarea închinată Sfintei Cruci, ajungem la „pomul vieții” (Facerea 3, 24) din mijlocul Raiului, care este Hristos, Cel Care realizează, prin întruparea, răstignirea, moartea și învierea Sa, restaurarea chipului dumnezeiesc din om, făcându-l, precum mărturisește Sfântul Pavel, „făptură nouă” (II Corinteni 5, 17).
II. Anunțarea temei
În ce privește Sfânta Cruce, vom vedea că ea este o realitate și totodată o prezență tainică, una dintre cele mai tulburătoare, dar și plină de speranță, căci în ea se întâlnesc ura omului cu iubirea Domnului. Este tulburătoare, pentru că ne prezintă judecarea și răstignirea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, și este dătătoare de speranță și de bucurie, pentru că jertfa pe Cruce duce la bucuria Învierii. Astfel, înțelegem de ce în Ortodoxie crucea este înconjurată de raze de lumină, pentru că întotdeauna ea prevestește lumina Învierii.
III. Tratare
Pregătirea omenirii pentru a înțelege mesajul Crucii o face Dumnezeu prin prefigurările acesteia din Vechiul Testament, care s-au împlinit în Hristos și despre care El Însuși ne vorbește în Noul Testament. Dintre aceste prefigurări amintim:
a) Jertfa lui Avraam
Avraam credea în Dumnezeu, dar credința lui e încercată când Dumnezeu îi spune să-l ia pe singurul său fiu, pe care îl iubește, și să-l ducă jertfă pe colina Moria (Facerea 22, 2). Avraam îndeplinește porunca lui Dumnezeu. Încercăm să ne închipuim ce va fi fost în sufletul său când a pus lemnele pe umerii copilului său iubit, pe care avea să-l sacrifice. Acest fapt prefigurează jertfa lui Hristos. Pe umerii unicului Fiu al lui Dumnezeu s-a pus lemnul crucii. El Și-a dus crucea, așa cum în Vechiul Testament Isaac își duce singur lemnele pe care trebuia să fie jertfit lui Dumnezeu. Acest lucru a fost transmis peste veacuri și se arată, în plus, faptul că Dumnezeu nu face lucruri absurde, îi poruncește lui Avraam prin înger să nu-și înjunghie fiul, căci a vrut doar să-l încerce, să-i verifice credința. Însă, în cazul lui Iisus, oamenii nu s-au oprit, au mers mai departe și L-au jertfit.
b) Scara lui Iacob
Dormind Iacob cu o piatră sub cap, a avut un vis în care a văzut o scară care unea cerul cu pământul și pe care îngerii Domnului urcau și coborau. Aceasta este imaginea Divinului, Care unește cerul cu pământul, Care coboară pe pământ și prin Care omul poate să se ridice la ceruri. Mântuitorul coboară, dar nu mai urcă așa cum a coborât, ci trecând prin moarte, învingând moartea și luând cu Sine natura umană îndumnezeită. El poartă în trupul Său semnele cuielor până la sfârșitul veacurilor. El a țintuit pe cruce păcatele noastre și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat, spune profetul Isaia în capitolul 53 (alin. 5), arătând că prin Cruce și numai prin Cruce s-a împlinit sensul venirii lui Hristos pe pământ.
c) Înălțarea de către Moise a șarpelui de aramă în pustie, la care face referire Însuși Mântuitorul: Căci precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa va fi înălțat și Fiul Omului, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 14-15).
Deci, dacă cei care erau mușcați de șerpi și priveau țintă la acest șarpe de aramă, care era ridicat pe un stâlp, se puteau vindeca, Hristos lasă să se înțeleagă că orice om mușcat de veninul păcatului, al răului, al demonicului din viață, dacă are ca țintă pe Iisus Hristos, se vindecă.
Împreună cu Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea dinainte de împărtășirea cu Sfintele Taine, cerem ca Dumnezeu să ia chip în noi, pentru ca noi să fim asemenea Lui, zicând: Tatăl, Care mai înainte de veci Te-a născut din sânurile Sale cele mai presus de timp, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale. Cu alte cuvinte, cerem ca Dumnezeu, Care este mai presus de timp, să înnoiască în noi chipul Său cel mai presus de lume.
Această înnoire Dumnezeu o face prin Fiul Său, Care Se dezbracă de nemărginirea Dumnezeirii și Se îmbracă în haina trupului omenesc, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: Dumnezeu S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare făcându-Se ca un om; El S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8), pentru ca pe om să-l îmbrace în haina îndumnezeirii, a înnoirii celei dintâi. El instituie Taina Crucii, căci prin moarte ajunge la viață. Totodată, mărturisim și neputința minții umane de a pătrunde Taina Crucii și a Învierii, după cum spunem în Acatist: Mintea nu pricepe cum Izvorul Vieții înviază omorând moartea (Icosul 2).
IV. Recapitulare
Sintetizând cele prezentate, am văzut că locul în care se întâlnesc ura omului cu iubirea Domnului este Sfânta Cruce – semnul iubirii divine ca izvor al vieții prefigurat în Vechiul Testament și descoperit în Noul Testament ca tainic altar de jertfă, de la care credincioșii primesc sfințirea vieții prin Sfânta Euharistie.
V. Asociere
Sfânta Evanghelie are pe cele două părți icoana Răstignirii și icoana Învierii, pentru a arăta că Învierea nu poate fi despărțită de Cruce. Mântuitorul Hristos, pentru a ajunge la Înviere, a trebuit să treacă prin moartea pe Cruce și prin ea a unit cerul cu pământul, devenind semnul împăcării omului cu Dumnezeu și semnul biruinței asupra morții.
VI. Generalizare
Crucea cuprinde întreaga Evanghelie, întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc și totodată întreaga putere a Dumnezeirii de care se tulbură și se cutremură demonii – așa cum zicem în troparul Tainei Sfântului Maslu: Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă [†¦] nesuferind a căuta spre puterea ei.
VII. Aplicare
Vorbind despre semnul Sfintei Cruci, Sfântul Ambrozie, Episcop al Milanului (339-397), spune: Ne însemnăm fruntea – socotită sediul cugetării (gândirii) -, pentru că totdeauna trebuie să-L mărturisim pe Iisus Hristos (să ne gândim la El); inima – sediul iubirii -, pentru că totdeauna trebuie să-L iubim); brațele (umerii), pentru că totdeauna trebuie să lucrăm pentru El. Astfel, semnul Sfintei Cruci trebuie să ne însoțească în fiecare moment al vieții noastre. Să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci la intrarea în biserică, când plecăm și când ne întoarcem acasă. Să ne închinăm înainte și după masă, în primejdii, în necazuri și în bucurii.
Purtând pururea în inimă și în suflet semnul Sfintei Cruci a lui Hristos, ne vom duce mai ușor povara propriei noastre cruci pe acest pământ, prin care Îi urmăm lui Hristos, Care ne încurajează, zicând: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie! (Marcu VIII, 34). Dacă simțim uneori greutatea crucii, să spunem, ca și tâlharul de pe cruce: Doamne, eu pentru păcatele mele sufăr, dar Tu nu ai făcut nimic rău. Încercările și suferințele fac parte din crucea vieții fiecărui om, prin care i se dă șansa de a-și verifica credința. Dar când ne gândim că această cruce pe care o ducem este chiar crucea mântuirii, o ducem cu bucurie, că este de folos să lucrăm prin ea la propria despătimire, ca salvare, mântuire sau eliberare de păcate și apoi de unire cu Dumnezeirea prin jertfa crucii Mântuitorului Hristos, prezentă în Sfânta Împărtășanie – Izvorul vieții.
(Cateheză publicată în Ziarul Lumina din 9 septembrie 2013 sub semnătura Pr. Ștefan Gherasim)
